Fusar (Zingel streber)

Fusarul (Zingel streber)                                                                                                             

Este un pește bentonic, dulcicol, mic, de 12–17 cm din ordinul perciformelor, care trăiește în apele limpezi, pe funduri nisipoase, cu pietriș sau argilă din bazinul Dunării (Dunăre, Tisa, Vișeu, Someș, Criș, Târnava, Prut) și al Vardarului. Are corpul în formă de fus, capul este comprimat dorso-ventral, cu contur triunghiular. Pedunculul caudal este subțire. Gura subterminală, mică. Cele două înotătoare dorsale sunt situate departe una de alta, iar înotătoarele ventralele sunt deplasate mult înainte. Înotătoarea anală este lungă. Coloritul corpului este galben-cafenie cu 4-5 dungi late, oblice, negre, iar abdomenul alb-gălbui. Se hrănește cu viermi, larve de insecte, icre și pui de pește. Depune icrele pe pietre sau plante în martie-mai. Fiind rar și de dimensiuni mici, are importanță economică redusă.

Beldita

BELDITA (Alburnoides bipunctatus)

Raspandire
Acest peste mic poate fi gasit pretutindeni in raurile reci, limpezi si cu cursul relativ rapid din Europa, din nordul Alpilor si pana in Marea Nordului si Marea Baltica. Traieste in toate apele care alcatuiesc bazinulul Marii Negre.
In Romania, beldita se gaseste in toate raurile mai mari, ca Prut, Siret, Bistrita, Trotus, Barlad, Dorna, Gilort, Somes, Mures, Crisuri, Olt, Timis, Bega, Jiu, Tarnava Mare, Cibin, Varghis, Cerna, Crasna, Bereteu, in portiunile superioare, in Transilvania traieste si in multe lacuri si helesteie dintre dealuri si de campie (Zau de Campie, Taureni, Cefa, Taga, Inand etc.).
Descriere
Corpul belditei este lunguiet, turtit lateral. Linia dorsala si cea ventrala sunt arcuite aproape simetric. Gura se deschide in varful botului, maxilarul inferior ridicandu-se putin in sus. Ochii sunt relativ mari. Inotatoarea situata sub coada incepe dincolo de nivelul unde se termina inotatoarea dorsala.
Spatele pestelui este verde-brun sau verde inchis, uneori verde-albastrui cu sclipiri de otel. Flancurile si burta sunt verzi-argintii, cateodata alb-argintii. In general, intregul corp are o stralucire argintie. Linia laterala este marginita de o multitudine de puncte negre. Corpul pestelui este brazdat longitudinal de doua dungi de culoare mai inchisa, albastru-negricioasa, care devine si mai intensa in perioada reproducerii, inotatoarele dorsale, caudala si pectoralele sunt verzi-gri, tivite cu negru, restul inotatoarelor fiind galbui sau portocalii, in perioada reproducerii. Pielea ce acopera burta in portiunea dintre inotatoarele pectorale si cea ventrala are o culoare rosiatica-portocalie. Aceasta caracteristica serveste ca reper la deosebirea puietului de beldita (pe flancurile caruia nu au aparut inca punctele negre, caracteristice) de puietul de clean. Coloritul ochilor este de asemenea caracteristic: deasupra cafeniu, dedesubt argintiu, iar cercul din mijloc galben.
Dezvoltare
Beldita este un, cu o lungime medie de 9-10 cm (rar peste 14-15 cm) si greutatea medie de 10-12 g (exemplarele mai mari de 35 g sunt exceptii).
Biologie
Beldita traieste in carduri. Spatiul sau de viata il constituie raurile, incepand cu zona pastravului si pana la cea a scobarului si a mrenei, de obicei in imediata apropiere a fundului apei. Ii plac apele limpezi, bogate in oxigen dizolvat, mai reci si cu adancimi medii, unde albia este acoperita de pietre si nisip. Nu patrunde pana pe cursurile superioare ale paraielor de munte, cu debit insuficient si neuniform.
Consuma de obicei hrana de origine animala, pe care o gaseste la fundul raului, ca de exemplu rame mici, melci minusculi, insecte acvatice si larvele acestora, recurgand doar foarte rar la hrana de natura vegetala. Este un peste care inoata rapid, vioi.
Beldita isi depune icrele in iunie-iulie, pe pietre sau printre pietrele de pe albie, in locurile unde curentii raului sunt mai puternici. Beldita este insa, mancata de: clean, avat, mihalt si somn.
Pescuitul Sportiv
Pentru pescarii sportivi beldita prezinta interes in primul rand ca momeala.
La pescuitul cu undita se foloseste cel mai mic carlig, nadit cu o rama mica sau cu musca moarta. Beldita poate fi pescuita si cu musca artificiala de dimensiune minima, indiferent de culoare. Acest peste inoata in carduri, nu este foarte precaut si cu oarecare experienta, poate fi prins in numar mare intr-un timp destul de scurt. Se foloseste o undita usoara si flexibila, guta de 0,10-0,15 si carligul cel mai mic (20). Pluta trebuie sa fie foarte sensibila. Ca in mai toate cazurile, la pescuit, apropierea de rau se face cu precautie, pana la mal, iar undita se arunca in sensul invers curgerii raului. Daca dam de locul unde exemplarele de beldita se intretin in straturile superioare ale raului, nu mai trebuie sa ne schimbam locul pe mal. Nada si carligul se arunca in apa in fata lor, iar pestii nu intarzie sa muste. Carligul trebuie intepat imediat dupa ce pestele a muscat, in caz contrar nu mai poate fi prins. Beldita musca cel mai bine in zilele cu soare fara vant.
Legea nu prevede limita minima admisa la pescuit.

Sursa:http://ghidpescuit.ro/specii-de-pesti/din-ape-colinare/beldita/

Boarta

BOARTA (Rhodeus sericeus amarus)

Raspandire
Boarta, cel mai mic reprezentant al ciprinidelor din tara noastra, este un peste raspandit in toata Europa, intrucat dezvoltarea sa este conditionata de existenta anumitor scoici, traieste numai in raurile si lacurile unde exista si scoica respectiva, in Romania, acest peste poate fi intalnit in toate apele. Exceptie fac numai lacurile sarate si cele alpine, situate in munti, la mari altitudini.
Descriere
Boarta seamana foarte mult cu puietul de platica, de crap sau caras. Corpul sau este scurt, foarte comprimat lateral, portiunea cozii fiind relativ lunga. Capul este de dimensiuni mijlocii, cu ochi mari, gura mica, deschisa in jos. Solzii sunt mari si netezi, destul de puternic implantati. Linia laterala este scurta, intinzandu-se numai de-a lungul primilor 5-6 solzi.
Coloritul acestui peste difera foarte mult in functie de sexul si varsta lui, stralucind in toate culorile curcubeului, mai ales in perioada reproducerii. Spatele este verde-brun sau verde-cenusiu, partile laterale si burta alb-argintii. Longitudinal, pe partile laterale, se intinde cate o dunga verde-albastruie sau negricioasa, inotatoarea dorsala si cea caudala sunt de un cenusiu inchis, pe dorsale observandu-se pete maronii, inotatoarele pectorale si cea ventrala sunt rosiatice. In perioada reproducerii, masculii imbraca haina nuptiala, adica spatele si operculele pestelui devin violacee, iar pieptul, burta si partile laterale capata o nuanta roz sau rosiatica, cu straluciri argintii, in spatele operculelor se distinge cate un punct argintiu, incercuit de mai multe puncte mici, liliachii, in apropierea cozii se intinde o dunga de culoare verde-smarald, inotatoarea de sub coada devine rosie aprinsa, cu irizatii metalice, inotatoarea dorsala capata si ea o nuanta rosiatica, in timp ce pe coada apar puncte mici si negre.
Dezvoltare
Ritmul de dezvoltare al acestui peste este foarte lent.
Lungimea medie este de 6-7 cm, uneori chiar de 9-10 cm.
Biologie
Traieste cu predilectie in raurile cu cursul lent si cu albia acoperita de pietris, ii plac si locurile cu vegetatie abundenta din bratele moarte sau din lacurile si baltile de revarsare ale raurilor, unde inoata in grupuri, in orele tarzii ale serii, precum si dimineata, devreme, se aventureaza si in zonele degajate ale apei, inotand tot in grupuri, dar in caz de pericol se refugiaza rapid in locurile unde vegetatia ii ofera posibilitatea sa se ascunda.
Ca hrana, boarta consuma de predilectie organisme planctonice vegetale, dar mananca si bucatile de plante in descompunere de pe fundul raului sau micile animale care populeaza apele.
Boarta atinge maturitatea sexuala in cel de-al doilea sau al treilea an de viata. Perioada de reproducere se prelungeste, in timp, din luna mai si pana la finele lui iulie, in general, o femela depune circa 20-80 boabe de icre, cu un diametru de 2,5-3 mm. In timpul reproducerii, femela cauta acele zone din rau in care traieste una din cele doua specii de scoici: Anodonta cygnea sau Unio pictorum. Femela isi depune icrele intre valvulele branhiale ale scoicii, unde sunt si fecundate de catre masculi. Icrele fecundate se dezvolta printre valvulele branhiale ale scoicii, iar larvele edozate nu parasesc adapostul oferit de aceasta decat dupa ce ating lungimea de 1 cm.
Vezica biliara relativ mare a acestui peste se sparge usor la curatat, facand carnea foarte amara, necomestibila. Nu este cautat pentru consum si din cauza dimensiunilor sale reduse.
Pescuitul Sportiv
Pescarii sportivi folosesc boarta ca nada, mai ales la pescuitul bibanului. Boarta se prinde de obicei cu clupsa sticla de plastic taiata pentru prins momeli sau cu alte ustensile de pescuit potrivite cu talia sa mica, cum sunt plasele cu ochiuri foarte mici pentru prinderea momelii, minciogurile cu ochi mici, plasele de fluturi etc. La prinderea boartei, cel mai important lucru este ca pescarul sa stea nemiscat, intrucat la cel mai mic gest pestele dispare rapid. Rezultatele pot fi sporite presarand deasupra plasei scufundate bucati de aluat sau alta momeala asemanatoare, coloranta sau aromatica, suscitand interesul boartelor, si asa curioase.

Legea nu prevede limita minima admisa la pescuit.

Sursa:http://ghidpescuit.ro/specii-de-pesti/din-ape-colinare/boarta/

Zvarluga

ZVARLUGA (Cobitis taenia)

Raspandire
Poate fi gasita in tot bazinul hidrografic dunarean, unde este prezenta in toate apele curgatoare sau statatoare, incepand cu regiunile mai joase fata de zona caracteristica pastravului indigen. Ii plac apele al caror curs este mai lent, cu albia maloasa. Poate fi gasit in Prut, Siret, Suceava, Moldova, Bistrita, Mures, Somes, Olt, Tarnave, Cibin, Raul Negru, Hartibaciu, Niraj, Timis, Bega, Arges etc., in bazinele de colectare ale acestor rauri, precum si in Delta Dunarii.
Descriere
Corpul pestelui este alungit si turtit lateral, aproape de aceeasi grosime pe toata lungimea sa, si este acoperit cu solzi mici, cu diametrul mai mic de 1 mm. Solzii lipsesc de-a lungul liniei laterale, linie vizibila doar in partea anterioara a corpului. Pedunculul caudal este scurt si nu depaseste lungimea capului. Capul este plat, terminat in unghi obtuz, cu gura dispusa jos, prevazuta cu 6 mustati. Mustatile de la colturile gurii sunt mai lungi decat celelalte. Sub ochi are cativa tepi, uneori aflati sub piele, alteori vizibili; ochii sunt mici.
Rudele de specie ale zvarlugii sunt: fasa mare (Cobitis elongata), sfarleaza (Cobitis aurata radnensis) si dunarita (Cobitis aurata bulgarica).
Culoarea dominanta a zvarlugii este galben-ocru, cu multe puncte negre, uneori cu marmoratii, ceva mai inchisa pe spate decat pe burta (galben murdar). Tot pe spate se disting 22-28 puncte negricioase sau maronii inchise, dispuse in dungi longitudinale. Si pe partile laterale se observa cate doua randuri de asemenea puncte, in total, zvarluga este deci impodobita cu 5 siruri de puncte intunecate, in jurul carora se mai vad si alte puncte mici. Capul este marmorat si ornat cu desene liniare, in vecinatatea caudalei se poate vedea o pata mai mare, de forma circulara sau ovala. Pe inotatoarea dorsala si pe coada se afla 5-6 siruri de puncte intunecate, inotatoarea ventrala, pectoralele si anala sunt galbui, fara pete negre. De regula, masculii sunt mai mici decat femelele. La baza aripioarelor pectorale ale masculilor se distinge un solz osificat (solzul lui Canestrini).
Dezvoltare
Lungimea frecventa a zvarlugii este de 9-11,5 cm, exemplarele de 14-15 cm fiind mult mai rare. Greutatea medie este de 8-10 g, rareori de 15 g.
Biologie
Zvarluga traieste in mlastini, in general in apele statatoare, cu fund malos. Poate fi intalnita si in apele montane si de deal ale caror albii sunt maloase. In general, este mai activa pe timp de noapte, ziua mentinandu-se in apropierea fundului, fara sa se miste prea mult. Se hraneste cu materii vegetale si animale intrate in descompunere. Alimentatia sa se compune din rame si melci mici, larve de insecte, seminte ale unor plante, chiar si icre ale unor specii de pesti. Suporta bine conditiile din apele tulburi, poluate, putand sa traiasca mai mult timp chiar si pe uscat, mai ales cand vremea este rece. Odata scos din apa si tinut in mana, pestele se apara cu miscari vii ale corpului; in asemenea momente il poate rani pe pescar cu cei doi tepi situati dedesubtul ochilor. Exemplarele scoase din apa expulzeaza aer din intestine, scotand un suierat caracteristic.
Perioada de reproducere tine de la sfarsitul lui aprilie si pana la finele lunii mai.
Pescuitul Sportiv
Zvarluga poate fi prinsa folosind plasa, mina, furculita etc. Pescarii sportivi o prind pentru a o folosii apoi ca momeala. Ea constituie hrana speciilor valoroase de pesti.

Legea nu prevede limita minima admisa la pescuit.

Sursa:http://ghidpescuit.ro/specii-de-pesti/din-ape-colinare/zvarluga/

Pstravul curcubeu

PASTRAVUL CURCUBEU (Salmo gairdneri irideus )

Raspandire
Pastravul curcubeu este un alt reprezentant larg raspandit al salmonidelor, prezent in apele noastre ca urmare a popularii pe cale artificiala ori prin evadare din helesteie, pe calea apelor de alimentare a acestora sau odata cu apele de scurgere din bazine. Dupa unele surse de specialitate straine, in locurile unde s-a raspandit pastravul curcubeu scade rapid numarul pastravilor indigeni, ajungand chiar Ia disparitie, intrucat primul este mult mai hraparet si ia hrana “de la gura” rubedeniilor sale indigene. Experienta din tara noastra nu confirma aceasta teorie; dimpotriva, pastravii curcubeu lansati in unele ape montane au reusit de putine ori sa supravietuiasca, iar in unele cazuri chiar au disparut.
Regiunea de bastina a pastravului curcubeu este continentul nord-american, mai precis California, de unde a fost adus in Europa, pentru prima oara, in anii 1880. Scopul acestui import a fost acela de a popula cu noua specie toate acele rauri si lacuri montane ale caror populatii de pastrav indigen au scazut mult sau au disparut total din cauza abuzurilor in pescuit sau a activitatii forestiere inadecvate. La inceput, in Europa au fost introduse si lansate in raurile din Anglia, Scotia, Germania si Franta doua subspecii distincte ale pastravului curcubeu: prima, “Salmo shasta Jordan”, ale carei locuri de bastina se afla in raurile din regiunea muntilor Rocheses, iar cea de-a doua, “Salmo irideus Gibbons”. Aceasta subspecie traieste in apele californiene si in lacurile din nordul Statelor Unite, alimentate de rauri; in perioada de reproducere urca mult in susul apelor curgatoare respective, in Europa, cele doua subspecii nu si-au pastrat individualitatea, ci s-au amestecat; din incrucisarile lor repetate au dat nastere pastravului curcubeu, care populeaza astazi apele montane si este crescut in crescatoriile de pastravi de pe continentul nostru pentru repopulari sau pentru consum.
Sperantele legate de raspindirea pastravului curcubeu in raurile montane nepopulate in care a fost lansat nu au fost confirmate pretutindeni. In unele ape din Anglia, el s-a raspindit extrem de rapid, fiind si astazi una din capturile cele mai valoroase ale pescarilor sportivi britanici. Este crescut insa cu mare succes in crescatoriile industriale de pe continent, fiind vandut apoi pe piata, ca un produs extrem de solicitat indeosebi de marile restaurante.
Pastravul curcubeu nu este atat de raspandit ca si cel indigen nici macar “acasa” la el, in America de Nord, desi acolo exista mai multe lacuri si rauri unde poate fi intalnit din abundenta, in bazinele de crestere, mereu aprovizionate de catre om cu hrana imbelsugata, se obtin rezultate extrem de bune in cresterea acestei specii. Limita nordica de raspandire a acestei specii o constituie cercul boreal, in Europa, indeosebi in Anglia, Franta si Germania poate fi gasit in apele naturale. Mai rar, apare totusi si in unele rauri din Peninsula Scandinava, unde a fost adus din Germania. Sporadic, el apare in toate acele tari in care este crescut artificial, in helesteie, de unde evadeaza, ajungand in raurile limitrofe. Astfel a ajuns si in unele rauri naturale din Polonia, Cehia, Ungaria, precum si din regiunea caucaziana.
La noi, acest peste nu se gaseste in prea multe cursuri naturale, dar se creste cu mare succes in helesteie. Pastravul curcubeu este prezent in urmatoarele rauri si lacuri din tara noastra: Valea Tiblesului, Minis si Nera, paraiele Varghis, Cormos si Casinului, Slanic, Teleajen, Azuga, Lacul Rosu, Campul Cetatii, Niraj, Vida, Crisul Negru, Finis, Vascau, Somesul Rece, Jiu, Bistrita Aurie, Lotru, Trotus, Putna, apele Slanicului, Brodina, Sucevita, paraul Firiza etc.
Descriere
Forma pastravului curcubeu este, in mare, similara cu cea a pastravului indigen. Corpul, cu o forma de fus turtit lateral, este putin mai lat, iar solzii ceva mai mari decat cei ai pastravului indigen. Musculatura este la fel de dezvoltata, lucru vital pentru a se misca in voie in apele repezi de munte. Dintii, puternici, sunt asezati asemanator cu ai pastravului indigen. Pe spate se poate distinge dorsala adipoasa caracteristica salmonidelor.
Diferentele esentiale dintre cele doua specii de pastravi apar in modul cel mai evident la colorit. Spinarea pastravului curcubeu este gri-albastruie, uneori cu nuante liliachii. Partile laterale lucesc argintiu, burta fiind alba. Pe corp se disting mai multe pete mici netivite cu alb. De la opercule si pana la caudala, pe ambele parti laterale se intinde cate o dunga roscata-sidefie, care joaca in nuantele curcubeului, de unde si denumirea pestelui linga dunga roscata se mai vad uneori dungi albastre sau verzui .
Dezvoltare
Ritmul de dezvoltare al pastravului curcubeu este mult mai rapid in comparatie cu al celui indigen. Se dezvolta extrem de repede in conditii de crescatorie, unde valorifica cu eficienta nutretul dar mai ales hrana provenita de la abatoare.
Biologie
Spatiul vital al pastravului curcubeu corespunde, in linii mari, celui ocupat de rudele sale. Intrucit nu este la fel de pretentios in ceea ce priveste temperatura apei si continutul ei in oxigen, el poate fi intalnit si la altitudini mai mici, anume in regiunile preferate de lipan sau de scobar. Este cunoscut faptul ca la aceste altitudini mai mici apa este mai calda, uneori mai tulbure si cu un continut in oxigen dizolvat mai redus decat cel al cursurilor superioare dintre munti ale raurilor. In apele naturale, locurile preferate ale pastravului curcubeu se afla in jurul pietrelor, al diferitelor obiecte mai mari picioare de pod, stalpi etc. din apa, sub malurile spalate ale raurilor. Daca apa nu-i aduce hrana indestulatoare, paraseste aceste locuri, trecand la vanatoare.
Pastravul curcubeu se hraneste la fel cu cel indigen, in timp ce carnea pastravului din raurile montane este identica la gust cu cea a pastravului indigen, pastravii curcubeu crescuti in helesteie au un gust inferior, datorita nutretului consumat. Carnea lor este putin mai grasa decat cea a pastravului indigen.
Inmultirea pastravului curcubeu prezinta o caracteristica, si anume aceea ca se reproduce primavara, spre deosebire de pastravul indigen, care se reproduce toamna. Faptul ca pastravul curcubeu isi depune icrele in februarie-aprilie favorizeaza in buna masura reproducerea lui pe cale artificiala.
Pescuitul Sportiv
Pastravul curcubeu musca avid momeala aruncata, iar obosirea lui pune la incercare cunostintele si priceperea pescarului sportiv. Astazi exista din ce in ce mai multi pescari care recunosc calitatile “sportive” ale pastravului curcubeu. Deosebit de avantajoasa ar fi, in primul rand, popularea tuturor lacurilor de acumulare dintre munti si din regiunile colinare cu pastrav curcubeu, lacuri ce nu se gasesc de obicei la distante prea mari de asezarile urbane. Astfel de lacuri, care au fost populate cu pastrav curcubeu si prevazute cu dispozitive speciale pentru a impiedica evadarea pestilor din lac, pot deveni minunate locuri de pescuit pastrav de exemplu lacurile de acumulare Bicaz, Paltinu, Belis, Vidraru, Tarnita etc. .
Echipamentul si metodele de pescuit sportiv corespund, in linii mari, celor descrise la pastravul indigen.

Lungimea minima admisa la pescuit : 20 cm

Sursa:http://ghidpescuit.ro/specii-de-pesti/din-ape-de-munte/pastravul-curcubeu/

Pastravul de lac

PASTRAVUL DE LAC (Salmo trutta lacustris )

Raspandire
Locul de bastina al acestui reprezentant al salmonidelor o subspecie a lui Salmo trutta trebuie cautat in lacurile cu apa rece din Suedia. A fost adus apoi de acolo in lacurile reci din nordul continentului european, in apele din lantul muntos alpin si caucazian. La noi poate fi intalnit in numar mai mare in Lacul Rosu, in lacul de acumulare de la Bicaz si in paraul Prejmerului, dar potrivit unor date, a fost gasit si in alte ape curgatoare si statatoare din muntii nostri.
Descriere
Pastravul de lac se aseamana cu cel indigen, in stadiul de puiet nu pot fi deosebiti nici prin forma si nici prin coloritul lor. Diferentele se manifesta abia la maturitate.
Coloritul pastravului de lac este argintiu, cu spatele, gri, care bate uneori spre verde, alteori spre albastru, nuanta fiind determinata in buna masura de culoarea albiei apei in care traieste. Deasupra liniei transversale de pe partile laterale ale corpului sau se pot distinge mai multe pete negre, de obicei rotunde, dar si rectangulare sau chiar in forma de “X”. La exemplarele de 2-4 ani, de-a lungul dungii transversale se pot vedea pete portocalii, uneori rosii sau chiar ruginii, de forma circulara, care dispar complet cu trecerea anilor, la atingerea varstei de 6-8 ani.
Dezvoltare
In conditiile apelor noastre, valorile medii in ceea ce priveste lungimea si greutatea sunt de 50-70 cm, respectiv de 1-1,5 kg, dar s-au consemnat si exemplare de 12 kilograme, in unele lacuri cu apa mai adanca din Muntii Alpi, exemplarele ce depasesc 1,5 m si 16-20 kilograme nu constituie o raritate.
Biologie
Dupa cum arata si denumirea, spatiul de viata caracteristic acestui peste il constituie lacurile montane de mare altitudine, cu apa limpede si rece. Ii plac lacurile cu adancimi de 30-40 m si chiar mai mult, in care pot vina in voie pestii de talie mai mica, cum sunt boisteanul, zglavoaca sau grindelul, dar nu se abtine nici de la puietul de pastrav indigen sau curcubeu.
Pastravii de lac mai tineri si mai ales puietul se gasesc cu predilectie in zonele mai apropiate de mal, in timp ce exemplarele mai batrane prefera zonele mai adinci, din mijlocul lacurilor.
Pastravul de lac ajunge la maturitate sexuala la varsta de 6-7 ani, dar exista exemplare care ating aceasta maturitate inca de la 5 ani, lucru intalnit mai des la masculi. Un pastrav de lac de marime medie 1-1,5 kg depune circa 18-20 000 de boabe de icre de culoare roz, cu un diametru de 3-3,5 mm fiecare. Locurile preferate pentru depunerea icrelor sunt acele zone in care paraie limpezi de munte se varsa in lac, dar in unele cazuri, cand se trezeste in el instinctul caracteristic speciei salmonidelor, in amonte pe paraie, depunînd icrele acolo. La varsta de circa 30-40 zile, coloritul si forma puietului se aseamana deja cu cele ale exemplarelor adulte si se si comporta ca pesti rapitori.
Pescuitul Sportiv
Pastravul de lac este un peste exceptional din punct de vedere al pescuitului sportiv. El poate fi pescuit atat cu musca artificiala, cat si cu ajutorul lingurii sau voblerului.
Muscatura pastravului de lac este puternica, datoria pescarului fiind aceea de a intepa imediat carligul. Obosirea acestui peste ofera satisfactii sportive de neuitat. De obicei, pescarul oboseste pastravul facandu-l sa inghita aer, dar si asa are nevoie uneori chiar de 10-15 minute pana cand il poate introduce in minciog.

Lungimea minima admisa Ia pescuit: 20 cm

Sursa:http://ghidpescuit.ro/specii-de-pesti/din-ape-de-munte/pastravul-de-lac/

Pastravul Fantanel

Pastravul Fantanel

FANTANELUL (Salvelinus fontinalis )

Raspandire
Ca si pastravul curcubeu si fantanelul a fost adus in Europa in secolul trecut, mai precis in 1886, provenind din Canada, unde traieste in regiunea golfului Hudson; se gaseste insa si in numerosii afluenti ai fluviului Mississippi pe la izvoarele lor.
In tara noastra a fost intro­dus pentru prima oara in 1908, gasindu-se in prezent intr-un numar mai mare in unii afluenti ai Tarcaului si in raul Putna. Mai traieste insa si intr-unul din afluentii Muresului, in paraiele Dumitreasa si Irisoara afluenti ai Somesului Rece , in paraul Beiu afluent al raului Nera , precum si in lacul Beiu. A fost descoperit si in lacul de acumulare al hidrocentralei de la Bicaz, semn ca traieste si in raurile ce se varsa in el.
Descriere
Fantanelul are un corp alungit, usor turtit lateral si acoperit cu solzi mici. Botul este obtuz, gura relativ lata. Inotatoarea dorsala se prezinta usor curbata, in apropierea caudalei se afla inotatoarea adipoasa, caracteristica familiei din care face parte.
Ca aspect exterior seamana cu pastravul indigen, deosebirile dintre cele doua specii manifestindu-se nu in forma, ci in coloritul lor. Pe spate, fintinelul are o culoare verde-maslinie, uneori brun-verzuie, fond pe care se disting dungi inguste, intortocheate neregulat, de culoare deschisa. Partile laterale sunt de un verde mai deschis, presarate des cu o puzderie de puncte rosii-portocalii sau de un rosu viu, tivite uneori cu un cerc albastrui deschis. Partea abdominala este deschisa, sidefie, batind inspre roz, iar pe inotatoarele pectorale, ventrale si anala, de culoare rosiatica, se vad doua dungi: una alba la margine si alta lipita de ea, de culoare neagra. Fintinelul este deci un peste cu colorit extrem de frumos si viu, inca si mai minunat in perioada reproducerii, cand pestii imbraca haine nuptiale. In aceasta perioada, culorile se accentueaza, irizeaza, capatand nuante pastelate uneori.
Dezvoltare
Fantanelul se dezvolta mai rapid decat pastravul indigen.
In conditii prielnice, in riurile cu hrana imbelsugata, la varsta de 3 ani el poate atinge deja o lungime de 45 cm si o greutate de 600 g.
Biologie
Spatiul vital al fantanelului il constituie raurile montane cristaline, reci, curgand iute, bogate in oxigen dizolvat in apa. Prefera deci aceleasi paraie ca si pastravul indigen, ape a caror temperatura nu se ridica deasupra valorii de 16-18°C nici in timpul verii cu continut ridicat de oxigen. In zonele unde apa este poluata, fantanelul nu rezista si paraseste zona afectata.
Modul de trai, precum si locurile sale de refugiu coincid cu cele ale pastravului indigen: ii place in preajma pietrelor, a stalpilor sau a picioarelor de pod din apa, unde sta la panda, asteptand ca, curentul sa-i aduca hrana preferata. Daca aceasta se iveste, se arunca fulgerator asupra ei. Activitatea fantanelului nu se rezuma insa doar la panda, el pornind cateodata mai ales dimineata si seara la vinatoare activa. Este mult mai mobil decat ruda sa, pastravul indigen, si mai putin precaut. La nevoie se apara ascunzandu-se. Pe timpul zilei inoata in apropiere de suprafata apei, de unde tasneste ca o sageata si prinde mustele, fluturii sau celelalte insecte care se aventureaza aproape de luciul apei. Culege de pe albia raului larvele de moluste si de crustacee sau celelalte vietuitoare minuscule care traiesc aici. Uneori nici puii de zglavoaca sau de boistean nu au scapare in fata sa. Pofta fantanelului nu este permanenta, avand mai degraba caracter periodic.
Masculii ating maturitatea sexuala la varsta de 2-3 ani, iar femelele la 3-4 ani. Perioada depunerii icrelor incepe la sfirsitul lui octombrie si poate continua si in noiembrie, simultan cu cea a pastravului indigen.
Pescuitul Sportiv
Modul de pescuit cu undita corespunde celui de prindere a pastravului indigen sau curcubeu. Si fantanelul se pescuieste cu ajutorul mustei artificiale si nu trebuie sa ne miram daca el prinde momeala inca din aer, pentru ca musca artificiala aruncata cu maiestrie o considera o insecta reala care zboara in apropierea apei. Clipa agatarii carligului trebuie sa coincida perfect cu cea in care pestele a muscat, deci miscarea trebuie executata extrem de rapid si cu mult tact. Ambele manevre deci, aruncarea mustei artificiale si agatarea carligului, necesita o experienta indelungata. Se mai pescuieste cu lingura si cu voblere mici.

Lungimea minima admisa la pescuit : 20 cm

Sursa:http://ghidpescuit.ro/specii-de-pesti/din-ape-de-munte/pastravul-fantanel/

Boisteanul

BOISTEANUL (Phoxinus phoxinus)

Raspandire
Boisteanul face parte din familia ciprinidelor, cea careia ii apartine si crapul. Este un peste foarte raspandit in apele montane din intreaga Europa, exceptie facand partea sudica a Italiei si a Peninsulei Balcanice.
In tara noastra se gaseste in raurile din Carpatii Rasariteni si Meridionali, precum si in Apuseni, la altitudinile caracteristice lipanului si pastravului, dar poate fi intalnit ocazional si in alte rauri de munte. De asemenea, apare si in Lacul Rosu si in alte lacuri montane din tara noastra.
Descriere
Corpul acestui peste este aproape perfect cilindric, fiind usor comprimat lateral in apropierea caudalei. Atat linia dorsala, cat si cea abdominala sunt bombate. Corpul este acoperit de solzi mici, foarte subtiri, fixati superficial. Capul, relativ gros, se termina cu un bot puternic bombat deasupra gurii, asezata jos, dar cu deschizatura orizontala. Atat gura, lipsita de mustati, cat si ochii sunt mici. Regiunea abdominala nu este acoperita de solzi. Linia laterala se intinde doar pana la aripioara ventrala, de unde se intrerupe sau, uneori, dispare complet.
Boisteanul este un peste foarte viu colorat. Spatele si capul pestelui sunt gri-verzui sau gri-brun, acoperite cu puncte negre. Partile laterale, galben-verzui, uneori cu sclipiri aurii. Abdomenul este alb-galbui sau alb. Incepand de la opercule, spatele si flancurile boisteanului sunt acoperite de pete negre, dispuse in 6-8 randuri, uneori atat de dese incat formeaza dungi, inotatoarele sunt mai putin colorate: inotatoarea dorsala si cea caudala gri, pectoralele gri-deschis, in timp ce ventrala si inotatoarea din apropierea cozii sunt galbui-verzui. In perioada de reproducere, cand pestele imbraca haina nuptiala, partile laterale capata un luciu metalizat, iar pe corpul masculilor apar dungi negre, in timp ce pe flancuri si pe abdomen se contureaza pete rosiatice, de un rosu aprins sau mai pal, intre care se pot vedea si unele verzi-albastrui.
Dezvoltare
Boisteamul este un peste de talie mica. Ajunge rareori la 12 cm, lungimea medie fiind de 6-8 cm, iar greutatea in jur de 8 g. Viata sa este de asemenea scurta: doar 5 ani.
Biologie
Locul de vietuire al boisteanului coincide cu raurile din zona pastravului si a lipanului, dar poate fi intalnit frecvent si in zonele superioare, ale scobarului. Prefera raurile cu curenti rapizi, limpezi, bogate in oxigen, unde albia este acoperita de nisip sau pietris. De obicei se gaseste in grupuri, exemplarele mai mari inotand mai ales in apropierea fundului, cele mai mici pe la mijlocul apelor, ambele categorii preferind sa stea in perimetrul axei longitudinale a raului. Hrana lui se compune din minuscule vietuitoare acvatice, larve de insecte, rime mici, raci minusculi, precum si materii de origine vegetala sau animala aflate in proces de descompunere. Unii observatori sustin ca uneori, consuma si icrele altor specii de pesti. Mustele, insectele cazute in apa constituie pentru boistean o delicatesa.
Boisteanul ajunge la maturitate sexuala la varsta de 2-3 ani. In perioada mai-iunie, femela depune circa 600-1000 de boabe de icre marunte pe albia acoperita de pietre mai mici si mai mari.
Desi carnea lui este usor amara, unii o consuma cu placere.
Pescuitul Sportiv
Pescarii sportivi il prind cu musca sau cu raci mici care se gasesc sub pietrele din rau fixati in carlig pentru a-l folosi apoi ca momeala.

Legea nu prevede limita minima admisa la pescuit.
Sursa:http://ghidpescuit.ro/specii-de-pesti/din-ape-de-munte/boisteanul/

Chiscarul

CHISCARUL (Eudontomyzon danfordi)

Raspandire
In tara noastra traieste mai ales in afluentii Muresului, Somesului si ai Crisurilor, cum sunt Iadul, Sebesul, Streiul, Crisul Negru si Crisul Repede, in Timis, Somesul Rece si Cald, dar a fost intalnit si in afluentii Argesului si ai Moldovei, precum si in Siret, Dambovita si Bistrita Aurie.
In Dunare traieste ruda sa apropiata, Eudontomyzon mariae, care creste la dimensiuni mai mari decat chiscarul din apele montane.
Descriere
Chiscarul poate fi usor recunoscut dupa corpul lung, cilindric si gura rotunda; cand o tine complet deschisa, este perfect circulara, nefiind prevazuta cu maxilare. La prima vedere se aseamana cu un sarpe.
Spatele chiscarului este gri-albastrui sau gri-brun, partile laterale gri-galbui, iar abdomenul galbui sau de un alb murdar.
Dezvoltare
Lungimea exemplarelor mature este de 20-22 cm, dar poate atinge si 30 cm; are o greutate de 10-25 g, corpul sau fiind de regula de grosimea unui deget.
Biologie
Chiscarul se reproduce in august. Dupa depunerea icrelor, reproducatorii mor. Duce o
viata parazitara pe seama pestilor (mai ales a exemplarelor bolnave) din raurile de
munte. Folosind drept ventuza gura sa circulara, el se lipeste de corpul pestilor,
sugandu-le sangele si celelalte substante nutritive.
Pescuitul Sportiv
Din punct de vedere al pescuitului sportiv, chiscarul prezinta importanta datorita rezistentei sale neobisnuite; traieste inca mult timp dupa ce a fost fixat in carlig ca momeala, atragand prin miscarile sale neantrerupte exemplarele mari de lostrita.

Legea nu prevede limita minima admisa la pescuit.

Sursa:http://ghidpescuit.ro/specii-de-pesti/din-ape-de-munte/chiscarul-tiparul/

Porcusorul de vad

PORCUSORUL DE VAD (Gobio uranoscopus)

Raspandire
Aceasta specie traieste in partea orientala a bazinului hidrografic al Dunarii, in tara noastra se intalneste in zonele de deal si de munte ale tuturor raurilor mai mari care izvorasc de la munte. Astfel, porcusorul de vad apare in Somes, Viseu, in Crisuri, Mures, Timis, Tarnava Mare, Tarnava Mica, Olt, Cormos, Cibin, Hartibaciu, Jiu, Arges, Dambovita, Moldova, Moldovita, Bistrita Moldoveneasca, Trotus, Iza, Vedea etc.
Descriere
Corpul pestelui este alungit, cilindric, comprimat foarte usor lateral numai in zona pedunculului caudal. Ochii sunt orientati mai mult in sus. Gura este asemanatoare cu a celorlalte specii ale genului. Pieptul si istmul sunt complet acoperite cu solzi.
Dorsala este cenusiu-verzuie sau bruna, batand in roscat, iar ventrala este alb-galbuie. In spatele dorsalei se vad 2-3 pete negricioase, evidente, in timp ce pe laturile pestelui se disting 7-10 pete mari, rotunde. Pe solzii liniei laterale se afla doua pete mici, negre.
Dezvoltare
Este un peste de talie mica, cu un ritm de crestere lent. Atinge si 12 cm lungime, dar in mod obisnuit nu depaseste 9-10 cm. In primul an de viata creste pana la 2,5-4 cm lungime, iar in al doilea ajunge abia la 5-6 cm.
Biologie
Porcusorul de vad traieste in raurile mari de munte, localizandu-se in repezisuri, unde fundul apei este acoperit cu pietre si bolovani. De multe ori traieste in compania scobarului. Evita malurile abrupte, zonele cu radacini, fundul malos. Acest peste traieste mai mult solitar. Se intretine in zona adanca a apei, in apropierea fundului, cu capul indreptat contra curentului, asteptand hrana adusa de rau, hrana care consta din larve de insecte reofile, viermi, mici crustacee, bioderma, resturi vegetale, detritus organic. Se reproduce in perioada mai-iulie, depunand 600-1000 boabe de icre pe pietre sau pietris.
Pescuitul Sportiv
Localnicii il prind cu furculite, carlige mici, folosind ca nada viermii si lacustele mici. Exemplarele mici constituie hrana pastravului si a altor pesti rapitori.

Legea nu prevede limita minima admisa la pescuit.

Sursa:http://ghidpescuit.ro/specii-de-pesti/din-ape-de-munte/porcusorul-de-vad/

Zglavoaca

ZGLAVOACA (Cottus gobio)

Raspandire
Zglavoaca face parte din familia percidelor, a carei membru este si bibanul. Este un peste foarte raspandit, putand fi gasit in aproape toate raurile montane din Europa, ca si la noi, unde traieste in compania pastravului indigen.
Descriere
Este un peste usor de recunoscut dupa cele doua inotatoare dorsale una mai mare decat cealalta legate intre ele de o pielita subtire (o caracteristica a tuturor speciilor din familia percidelor). Inotatoarea ventrala este situata intre cele doua aripioare pectorale. Corpul, fara solzi, este aproape cilindric in portiunea de mijloc si usor plat lateral, in vecinatatea caudalei. Are un cap mare si lat, care aminteste de cel al broastei. Ochii privesc in sus. Gura larga este situata in varful botului.
Coloritul zglavoacei variaza mult in functie de mediul in care traieste exemplarul respectiv. Spatele pestelui este cafeniu, marmorat cu o puzderie de pete, uneori de nuanta rosiatica, alteori de un gri intunecat. Partea abdominala este alb-galbuie sau alb-cenusie. Pe jumatatea posterioara a pestelui se disting 3-4 dungi transversale, dispuse vertical, inotatoarele dorsale si pectorale sunt prevazute de asemenea cu pete cafenii, nu insa si cele ventrale.
Dezvoltare
In medie, zglavoaca creste pana la lungimea de 6-10 cm, ajungand rareori la 12-13 cm.
Biologie
Puietul inoata si in grupuri, insa exemplarele mature traiesc singure, stand ascunse, lipite parca de albia raului. Din cauza coloritului, se poate ascunde foarte bine si este greu de observat, semanand mai mult cu o piatra de forma lunguiata. Daca este speriat, sare brusc din ascunzis, inotand repede dintr-un loc in altul.
Hrana acestui pestisor se limiteaza de obicei la ceea ce aduce spre el curentul apei. In timpul zilei nu se prea misca, fiind un peste fricos. Meniul consta din insecte si larvele acestora, alte vietuitoare mici, precum si icrele si puietul foarte tanar ale altor pesti, provocand astfel pagube in randurile speciilor mai valoroase; dar nu cruta nici propriile icre sau alevini.
Zglavoaca atinge maturitatea sexuala in cel de-al doilea an al vietii. Perioada de depunere a icrelor corespunde cu lunile februarie-martie. Femela depune circa 100- 300 de boabe de icre, cu un diametru de 2,5 mm, sub pietre sau printre pietre.
Carnea sa este gustoasa, pe plan local se consuma in mod regulat. Se prinde in multe locuri cu o furculita fixata in capatul unui bat, pe post de harpon.
In unele rauri montane din Maramures si Moldova poate fi intalnita o ruda apropiata a zglavoacei (Cottus poecilopus), cu un colorit mai bogat, inotatoarele ventrale ale acesteia, mai lungi, intinzandu-se pana la orificiul anal, sunt impodobite cu 5-15 dungi maronii. Exista insa si unele exemplare lipsite de aceste dungi. Marimea, modul de viata si de reproducere sunt identice cu ale zglavoacei.
Pescuitul Sportiv
Localnicii il prind asa cum aratam mai sus cu o furculita in capatul unui bat, pe post de harpon.

Legea nu prevede limita minima admisa la pescuit.

Sursa:http://ghidpescuit.ro/specii-de-pesti/din-ape-de-munte/zvarloaga/

Bibanul

BIBANUL (Perca fluviatilis)

Raspandire
Pe langa celalalt reprezentant al percidelor salaul, bibanul este pestele cel mai raspandit al genului, putand fi intalnit in toate apele curgatoare din tara noastra, incepand cu zona scobarului, aparand chiar si in unele ape usor saline.
Bibanul este foarte raspandit in emisfera nordica, gasindu-se pretutindeni in Europa, exceptand Anglia, Peninsula Iberica, Italia centrala si sudica, partea sud-vestica a Peninsulei Balcanice si Crimeii, precum si Peninsula Pelopones.
Descriere
Corpul bibanului este robust si indesat, are o forma frumoasa, in partea anterioara este mai lat si mai inalt, iar in jumatatea posterioara usor turtit lateral. Toata suprafata corpului este acoperita cu solzi marunti si aspri, bine implantati in tegument. Din aceasta pricina se curata destul de greu, adesea cu piele cu tot. Capul are o forma oarecum conica, cu o gura relativ mare. Ambele maxilare sant prevazute cu dinti marunti si ascutiti, dispusi ca o perie. Placile care acopera operculele se termina printr-o teapa. Liniile laterale insotesc curbele corpului.
Inotatoarele dorsale sunt despartite intre ele de o pielita nu prea lata, inotatoarea dorsala anterioara este prevazuta cu radii tepoase tari, cu care bibanul se apara la nevoie. Odata scos din apa, pestele isi intinde tepii din aceasta inotatoare si, daca nu este precaut, pescarul se poate rani intepaturi dureroase care sangereaza , inotatoarea dorsala posterioara are radii mai moi.
Coloritul bibanului este viu, atragator. Capul este negru, de asemenea si spatele, care poate fi insa si cenusiu-inchis, cu desene marmorate si reflexe metalice. Uneori culoarea spatelui capata o nuanta de verde. Partile laterale sunt verde-oliv auriu, uneori verzi-galbui. Flancurile sunt brazdate transversal de 5-9 dungi mai intunecate. Burta este gri-plumburie sau galbui-albicioasa. La baza inotatoarei dorsale anterioare se distinge o pata rotunda, de culoare inchisa, foarte vizibila. Marginile celor doua inotatoare au o culoare negricioasa, inotatoarele ventrale si anale sunt rosiatice. In perioada de reproducere, coloritul inotatoarelor devine si mai intens.
Dezvoltare
Bibanul este un peste mancacios, cu o pofta extrem de mare, si cu toate acestea creste relativ lent. Lungimea medie in apele noastre este de 30-35 cm, iar greutatea medie de 300-500 g. Ajunge destul de rar la 50-60 cm, respectiv 2-5 kg. In lacul Siutghiol s-au prins si exemplare de 5 kg, desi astfel de capturi sunt foarte rare, aproximativ o data intr-un deceniu.
Biologie
In afara de apele montane, bibanul poate fi intalnit in toate raurile, incepand de la zona scobarului in jos. Prefera raurile cu cursul linistit si cu portiuni mai adanci, cu apele limpezi, in lacuri, balti, iazuri si in apele statatoare sau cu cursul foarte lent, se gaseste in preajma papurei sau a stufului, alegandu-si mai ales locurile unde albia este acoperita cu materiale tari. In rauri, de asemenea prefera locurile unde fundul este acoperit cu pietris sau nisip, deci tot materiale tari. Ii plac locurile unde raurile primesc afluenti, unde curentii ii aduc hrana in cantitati imbelsugate. Si bibanul se complace in zonele de linga diferitele constructii din apa picioare de pod, trunchiuri sau radacini de copaci cufundate in apa , in adanciturile din malurile spalate de ape, unde se poate ascunde pentru a sta la panda. Se gaseste si sub diferite pontoane, ambarcatiuni ancorate barci, plute, bacuri, pontoane etc. , intrucat in jurul acestora se formeaza mici vartejuri care atrag pestisorii cu care se hraneste, in locurile unde apele mai repezi se intalnesc cu altele mai lente, exista de asemenea hrana din belsug, deci bibanul cauta aceste locuri cu aceeasi predilectie. De regula, el poate fi gasit in vecinatatea albiei si nu prea paraseste locul pe care si l-a ales. Poate inota extrem de rapid, dar inotul sau este sacadat. La nevoie, isi urmareste prada pana cand o ajunge din urma si o mananca. Dintii puternici din gura cu deschizatura mare il ajuta sa nu mai scape prada odata ce a prins-o.
Bibanii mai tineri, de obicei de aceeasi varsta traiesc in general in grupuri. Exemplarele mai in varsta duc o viata solitara. Bibanul vaneaza ziua, hranindu-se cu o pofta nesatioasa. Pe timp de vara sta la panda mai ales dimineata si dupa amiaza, odihnindu-se la umbra in orele cu arsita de la amiaza. In timpul noptii se odihneste plutind in nemiscare la locul sau de ascunzis, renuntand la aceasta odihna numai in cazuri foarte rare, cand prada i se iveste “pe tava”.
Bibanul este foarte mancacios, atacand toate vietuitoarele comestibile pentru el. Pofta sa este constanta, inclusiv iarna. Consuma chiar si pesti de marime egala cu el, raci, scoici, rame, insecte, larve de insecte, precum si broastele ce inoata la suprafata apei. Fiind un mare consumator de icre, bibanul dauneaza celorlalte specii valoroase de pesti, in locurile unde populatia de biban este in crestere, numarul celorlalte specii valoroase se afla de obicei in scadere. Hrana sa preferata o constituie pestii. Bineinteles ca bibanul devine peste rapitor numai dupa ce atinge o anumita varsta 6-8 luni . Ca puiet, el se hraneste cu organismele planctonice din apa sau cu materii organice de pe fundul raului. Bibanul mananca plevusti, obleti, care se apara de atacurile lui prin salturi deasupra apei isi urmareste prada pana la suprafata, dar nu sare niciodata din apa dupa ea , fenomenul de canibalism nu-i este strain, el consumand-usi chiar propria progenitura. Este atat de lacom, incit in stomacul sau se pot vedea adesea chiar 6-7 bucati de obleti digerati pe jumatate, in timp ce il tine in gura pe cel de-al 8-lea. Pofta de mancare excesiva a bibanului este cunoscuta pescarilor experimentati, care stiu sa obtina maximum de folos de pe urma acestei caracteristici.
Bibanul este un peste foarte prolific, care ajunge la maturitatea sexuala, de obicei, in cel de-al treilea an al vietii. Foarte rar, el este capabil de a se reproduce si la 2 ani in locurile unde exista hrana din abundenta . Depunerea icrelor are loc atunci cand apa atinge temperatura de 10-12°C, adica in luna martie sau pe la inceputul lui aprilie. Icrele sunt depuse in siruri mucoase, avand aspect de colier. Un astfel de colier de icre este lung de 1-2 m si lat de 2-2,5 cm, iar bibanul il fixeaza din instinct pe plantele ce cresc pe fundul apei. Adesea isi depune icrele si in apropierea malului, printre pietrele ce se gasesc in aceste portiuni. Femelele depun peste 300.000 – 500.000 boabe de icre, in primele ore ale diminetii. Puietul de biban de o vara, strans in grupuri, se retrage odata cu venirea zilelor geroase de iarna in portiunile mai adanci ale apei, unde ierneaza, hranindu-se foarte putin. Primavara insa se hranesc din abundenta, ceea ce se poate observa, avand in vedere dimensiunile puietului de doua veri. Acest lucru este deosebit de evident in unele ape nord si est-europene, unde, la varsta de 3-4 ani, bibanii ating de regula chiar greutatea de peste 2 kg. In apele din tara noastra, desi consuma foarte mult peste, ritmul de crestere al bibanului este mai lent.
Pescuitul Sportiv
Pescuitul bibanului ofera mari satisfactii iarna, dar si pe timp de vara, mai ales cand caldura este excesiva si cand alte specii nu musca deloc. Pescuitul bibanului se bazeaza pe proverbiala lui foame. Dat fiind ca sta de regula la panda in portiunile mai linistite ale raurilor, in vecinatatea imediata a albiei, metoda de pescuit cu plumbul pe fund este cea mai recomandata, in lacuri, balti sau unde exista vegetatie abundenta papura, stuf etc. , este mai recomandata undita cu pluta.
Bibanul poate fi pescuit in tot cursul anului, dar rezultatele cele mai bune se obtin incepand din lunile de toamna si pana in primavara, cand se poate utiliza atat metoda cu voblerul, cat si cu lingura. Primavara si toamna este eficienta si metoda “pater noster”, care consta din cufundarea si ridicarea momelii vii din apa si schimbarea permanenta a locului de pe mal, in cautarea bibanului.
Ca nada se pot utiliza si rime sau bucati de peste, precum si insecte si pestisori mici vii. Daca grupul numeros de bibani a parasit locul unde pescuim, putem detecta noul loc unde s-a stabilit cu ajutorul “pestelui-Iuda”. Acesta este tot un biban, dintre cei prinsi in prealabil, in gura caruia se fixeaza o bucata de ata. La capatul acesteia se leaga o bucata de pluta sau orice bucata de materie vegetala mai usoara decat apa, care pluteate la suprafata. Astfel “echipat”, bibanul este repus in libertate. El va urma fara gres grupul de bibani si se va opri neandoielnic exact in locul unde se afla grupul. Este deosebit de important ca pluta legata de peste sa fie foarte vizibila, altfel nu poate fi urmarit si, implicit, nu poate fi reperat locul unde s-a stabilit grupul de bibani.
Pestisorul utilizat ca nada nu mai lung de 5 cm se infige pe carlig prin orificiul nazal si prin gura, sau sub pielea pestisorului, pe partea dorsala, aproape de regiunea cozii, ingrijindu-ne sa nu-i ranim coloana vertebrala, pentru a-l mentine cat mai mult timp viu. Pluta trebuie reglata în asa fel incat carligul sa pluteasca la 20-30 cm de fundul apei. Varga mai putin sensibila, trebuie sa aiba 2,2- 2,8 m.
In cazul folosirii rimei, trebuie intepat carligul imediat ce am simtit muscatura bibanului, in caz contrar, el inghite adanc carligul nadit, care se recupereaza apoi mai greu din stomacul pestelui. Cand se intrebuinteaza pestisor ca momeala, sunt necesare cateva clipe de ragaz dupa muscatura bibanului si abia dupa aceea se inteapa carligul, pentru ca bibanul are obiceiul sa tina mai intai pestisorul in gura inainte de a-l inghitii. Graba in acest caz se poate solda cu smulgerea carligului nadit, pe care pestele l-a si apucat si totodata cu pierderea capturii. In apele mai adinci se obtin bune rezultate prin aplicarea metodei cu plumbul pe fund. Plumbul, de dimensiunea unui bob de mazare, se fixeaza Ia 15-20 cm mai jos de carlig.
In cazul folosirii lingurii, firul nu trebuie sa fie mai gros de 0,20-0,26. Bibanul ataca lingura din spate, moment in care toate cele trei ascutisuri ale carligului triplu se implanteaza adanc in cavitatea bucala a pestelui, captura fiind sigura.

Legea nu prevede limita minima admisa la pescuit.

Sursa:http://ghidpescuit.ro/specii-de-pesti/din-ape-de-ses/bibanul/

Bibanul soare

BIBANUL SOARE (Lepomis gibbosus)

Raspandire
Bibanul-soare a fost adus in Europa din America de Nord la sfarsitul secolualui XVIII; in anii care au trecut de atunci, el s-a raspandit larg pe continentul european, astfel ca azi poate fi intalnit aproape pretutindeni, incepand de la Oceanul Atlantic si pana in Delta Dunarii. In tara noastra poate fi gasit in baltile de revarsare ale Dunarii, in sistemul lagunar Razelm-Sinoe din Delta, in unele lacuri cu apa dulce din apropierea litoralului, in raurile Timis, Bega, Crisuri, Cerna, Arges, Dambovita, Ialomita, Barlad, Siret, pe cursul inferior al Prutului, precum si in multe lacuri dulci din interiorul tarii si in unele iazuri si helesteie, unde este o specie nedorita.
Descriere
Corpul bibanului-soare este inalt, puternic, comprimat lateral, acoperit cu solzi mari, relativ tari si aspri. Gura mica, terminata in “cioc”, este taiata oblic in sus. Intre cele doua inotatoare dorsale nu exista membrana despartitoare, ceea ce face sa para ca este una singura, inotatoarea anterioara are 10-12 radii osoase terminate cu tepi, pe cand cea posterioara, mai lata decat prima, nu are radii tepoase, inotatoarea ventrala este prevazuta cu o teapa, in timp ce aceea de sub coada are trei. Caudala este rotunjita.
Bibanul-soare are un colorit foarte frumos, motiv pentru care este apreciat si de acvaristi. Spatele sau este verde-oliv, impodobit cu pete brune si albastre, uneori liliachii, iar burta este argintie. Pe partile laterale are pete portocalii. Sub fiecare ochi se intinde cate o dunga auriu-albastruie. Pe membrana care constituie o auxiliara a operculului la masculii de biban-soare se distinge cate o pata neagra si una rosie. Exemplarele tinere sunt “impodobite” cu desene asemanatoare cu ale tigrilor, inotatoarele dorsale si caudala sunt cenusii, fond pe care se disting 3-4 siruri formate din puncte mai intunecate. Restul inotatoarelor sunt galbui.
Dezvoltare
De regula, bibanul-soare creste pana la lungimi de 12-15 cm, exemplarele de 20 cm fiind destul de rare.
Biologie
Traieste in baltie de revarsare si in lacurile cu fundul malos, unde exista o vegetatie submersa abundenta, dar poate fi intalnit si in bratele moarte ale raurilor sau in portiunile mai linistite ale apelor curgatoare. Si aici, ca si in lacuri, bibanul-soare trebuie cautat in locurile unde apa, fiind expusa soarelui, este mai calda decat in alte portiuni. Pestele evita locurile mai adinci, unde razele solare nu pot patrunde si ca urmare, apa este mai rece.
Bibanul-soare isi cauta hrana pe fundul apei, hranindu-se cu icre de peste, insecte si larve de insecte, raci minusculi, viermi, rame, devorand in acelasi timp alevinii altor specii de pesti. Fiind consumator de icre si puiet de peste, bibanul-soare poate fi considerat o specie daunatoare. Nu este tolerat in crescatoriile de crap.
Acest peste atinge maturitatea sexuala la varsta de 2 ani. Reproducerea are loc în perioada mai-iunie, dar uneori chiar si in august. Este o specie deosebit de prolifica. Numarul mare de icre pe care le depune sunt asezate in cuiburi amenajate pe fundul apei, cuiburi pazite apoi cu strasnicie de masculi, invelisul gelatinos al icrelor face ca acestea sa se lipeasca de fundul apei.
Pescuitul Sportiv
Pescarii sportivi prind bibanul-soare mai ales pentru a-l utiliza apoi ca nada vie. Captura bibanului-soare intr-un loc este o garantie ca in aceeasi zona mai exista si altii; metodele de pescuit sunt identice cu cele folosite la exemplarele mai mici de biban.

Legea nu prevede limita minima admisa la pescuit.

Sursa:http://ghidpescuit.ro/specii-de-pesti/din-ape-de-ses/bibanul-soare/

Cosacul cu bot ascutit

COSACUL CU BOTUL ASCUTIT (Abramis ballerus)

Raspandire
Traieste in apele dulci din sudul Finlandei si Suediei, in apele din bazinele Marii Nordului si Marii Baltice, in bazinul nordic al Marii Negre si Caspice, in Dunare se gaseste pe tot cursul fluviului, precum si in partea de aval a raurilor Somes, Mures, Jiu, Olt, Siret si Prut, mai rar in lacul Razelm.
Descriere
Corpul este putin mai alungit decat in cazul altor specii din familia sa. Fruntea este bombata, gura mica, terminala, putin oblica in sus. Botul pestelui este scurt si ascutit. Caudala este adanc scobita, lobul inferior fiind mai lung decat cel superior. Corpul este acoperit cu solzi marunti si subtiri.
Dorsala este albastra, laturile argintii cu reflexe metalice, abdomenul alb fara luciu, inotatoarele perechi sunt galbui, iar cele neperechi cenusii. Toate inotatoarele sunt tivite cu negru.
Dezvoltare
Atinge rar lungimea de 45 cm; in mod obisnuit se pescuiesc exemplare intre 18 si 30 cm, cu o greutate de 300-850 g. Exemplarele mari ating greutatea de 1,5-2 kg, dar in mod cu totul exceptional.
Biologie
Numarul mic al cosacilor cu bot ascutit in apele tarii noastre explica putinele studii existente. Reproducerea acestei specii are loc mai timpuriu decat in cazul restului abrarnidelor. Depune icrele in martie-aprilie, la o temperatura a apei de 10-12°C. Icrele au diametrul de 1,3-1,5 mm si sunt galbui-albicioase. Exemplarele mai mari de o vara mananca zoobentos (larve de insecte acvatice, viermi, crustacee, scoici si melci mici), dar in continuare se hranesc si cu zooplancton, in special cu pureci de apa.
Cosacul cu bot ascutit este un peste care, numeric, se afla in regres in apele tarii noastre.
Pescuitul Sportiv
In unditele pescarilor sportivi apare ocazional, cand acestia dau la platica si caras. Se prinde in apropierea fundului Dunarii sau al altor rauri. Ustensilele si nada sunt asemenea celor utilizate si in cazul platicii. In tarile unde se gaseste din abundenta, cosacul cu botul ascutit este apreciat de unditari.

Lungimea minima admisa la pescuit: 25 cm

Sursa:http://ghidpescuit.ro/specii-de-pesti/din-ape-de-ses/cosacul-cu-bot-ascutit/

Cosacul

COSACUL (Abramis sapa)

Raspandire
In Europa traieste in fluviile nordice ce se varsa in Marea Neagra si Marea Caspica, precum si in fluviile sudice ce se varsa in Marea Caspica.
In tara noastra, cosacul se gaseste pe tot parcursul Dunarii, in lacul Razelm, precum si in partea de aval a raurilor Timis, Somes, Mures, Olt, Jiu, Siret, Prut.
Descriere
Corpul este inalt, de forma rombica. Botul mare, cu o forma caracteristica, inalta, gura este mica, subterminala. Caudala este adanc scobita, lobul inferior fiind mai lung decat cel superior.
Partea dorsala a cosacului este albastrui-cenusie, lateralele sunt argintii, abdomenul alb-argintiu. Dorsala exemplarelor care traiesc in lacuri este putin mai intunecata, in schimb cosacul care sta in permanenta in rauri are o culoare mult mai deschisa, cu un luciu argintiu pronuntat.
Dezvoltare
Cosacul atinge rar lungimea de 30-35 cm, cea obisnuita fiind de 20-25 cm.
Biologie
Biologia cosacului difera mult de cea a platicii cu care se inrudeste, deoarece acest peste traieste in Dunare si pe cursul inferior al raurilor mai mari si patrunde mai rar in baltile din lunca inundabila sau in lacurile care au legatura cu fluviul. Nu migreaza din Dunare in rauri si invers. Reproducerea are loc in apele cu un curs lent, pe cursul inferior al raurilor mari, in Dunare etc., de la mijlocul lunii aprilie si pana la sfarsitul lunii mai. Depune de regula intre 28000 si 45000 boabe de icre galbui-albicioase, cu un diametru de 1,2-1,4 mm, care dupa fecundare se lipesc de vegetatia subacvatica din zona.
Cosacul sta mai mult in apropierea fundului apelor, in rauri si in portiunile cu curent foarte lent, in apropierea zonelor cu vegetatie sau intre ele. Adesea poate fi gasit in gropile din albia raurilor sau in adancurile malului, unde scormoneste dupa hrana, dar si in vartejuri, ori acolo unde curentul rapid intalneste ape cu cursul mai domol. De multe ori se gaseste in compania platicii, intrand in cardul acesteia, in zilele calde de vara traieste mai mult in apropierea fundului, insa in cele reci se ridica si in straturile superioare ale apelor. Toamna se grupeaza in carduri mici si isi cauta locuri mai adanci in rauri sau in lacuri, unde ierneaza, timp in care inceteaza complet sa se hraneasca.
Pescuitul Sportiv
Pescarii nu dau in mod special la cosac, dar in Dunare, unde se pescuieste la platica, se agata si aceasta specie. Pescarii sportivi il confunda uneori cu platica, nefiind initiati in determinarea speciilor de pesti. Se pescuieste, la fel ca si platica.

Lungimea minima admisa la pescuit: 25 cm

Sursa:http://ghidpescuit.ro/specii-de-pesti/din-ape-de-ses/cosacul/

Ghibortul

GHIBORTUL (Acerina cernua)

Raspandire
Ghibortul face parte din familia percidelor. In Romania poate fi intalnit in toate raurile mai mari, incepand cu zona caracteristica mrenei si pana la varsarea Dunarii in Marea Neagra. Traieste in numar mare in baltile de langa Dunare, in Dunare, Olt, Mures, Crisuri, Somes, Timis, Bega, precum si in foarte multe lacuri (Snagov, Cernica, Caldarusani, Zau de Campie etc.). Apare in multe iazuri si helesteie, chiar si in crescatorii, unde este considerat o specie nedorita, consumatoare de icre si de larve de crap. Ghibortul se intalneste atat in lacurile cu apa dulce din preajma litoralului marii, cat si in cele cu apa semisalina, din aceeasi regiune.
Descriere
Corpul pestelui este relativ scurt si indesat, turtit lateral. Seamana cu cel al bibanului, profilul spatelui fiind insa mai incovoiat. Pedunculul caudal este scurt si conic botul de asemenea scurt. Gura este mica, dispusa putin inferior, cu despicatura pana la linia imaginara coborata de la ochi. Buzele sunt carnoase, iar dintii marunti sunt asezati in gura intocmai ca o perie. Pe opercule si pe marginile lor sunt implantati tepi foarte ascutiti si marunti. Corpul este acoperit cu solzi mici si aspri (solzi ctenoizi). Pestele are doua inotatoare dorsale, nedespartite printr-un interval, dintre care prima este prevazuta cu 12-16 radii tepoase. Datorita acestor tepi, pestii rapitori nu agreeaza ghibortul. Inotatoarea ventrala este situata sub cele pectorale. Tot corpul ghibortului este aparat printr-o secretie mucoasa abundenta.
Coloritul ghibortului variaza in functie de culorile predominante din mediul natural unde traieste. Spatele este brun-verzui sau verde-cenusiu, partile laterale de asemenea verzui, cu unele nuante galbui, in timp ce burta este alb-galbuie. Pe jumatatea superioara a corpului, raspandite la intamplare sau constituite in siruri, se disting puncte negre-maronii. Asemenea puncte se regasesc pe inotatoarele dorsala si caudala, unde formeaza 4-7 siruri. Partile laterale ale exemplarelor vii pot iriza uneori metalic, cu nuante verzui-liliachii. Aripioarele pectorale si inotatoarea ventrala sunt incolore, transparente, in general, coloritul exemplarelor provenite din apele statatoare este mai intunecat decat cel al ghibortilor proveniti din rauri. Intepatura provocata de tepii din inotatoarea dorsala este extrem de dureroasa si se poate infecta.
Dezvoltare
Ghibortul este un peste de talie mica, cu o lungime medie de 12-15 cm, rar de 30-32 cm. Greutatea medie in apele din tara noastra este de 25-30 g, depasind rareori 35 g.
Biologie
Ghibortul traieste in raurile si in lacurile cu apa dulce din regiunile de ses, mai rar in apele colinare. Nu poate fi intalnit in paraiele repezi si cu apa rece de la munte. De regula, sta in apropierea malurilor, unde adancimea apei nu este mare, deci se incalzeste mai rapid, si unde in acelasi timp exista si hrana mai abundenta. Ghibortul, ca si salaul, poate fi intilnit si in locurile mai adinci din lacuri si balti, cu albia acoperita de nisip sau argiloasa. Sta ascuns si in adanciturile sapate de curenti sub malurile mai abrupte. Nu ii place lumina solara excesiva, motiv pentru care in zilele cu mult soare pestele inoata mai putin, este mai inactiv, se odihneste, pornind in cautarea hranei odata cu lasarea serii, cand devine mai activ, mai mobil. Este un peste care se intretine in carduri mai mici sau mai mari, de multe ori grupandu-se pe categorii de varste. Ghibortul se hraneste cu animale bentonice (care traiesc pe fundul apei), in afara de insecte, larve de insecte, rame, raci, melci si scoici, mananca icre si puiet de peste, cu predilectie icrele salaului si ale crapului, si in general, puietul tuturor speciilor pasnice de pesti. Din acest motiv, in locurile unde se inmulteste provoaca pagube insemnate. In crescatoriile de crap ghibortul este foarte daunator! Fiind el insusi un peste de talie mica, ghibortul constituie adesea hrana stiucilor si a salailor. Acestia se cam feresc insa de el, pentru ca in caz ca ghibortul reuseste sa-si intinda tepii din inotatoarea dorsala atunci cand se afla in gura stiucii sau a salaului, poate provoca chiar moartea respectivului peste. De aceea, inainte de a inghiti ghibortul, stiuca obisnuieste sa-l omoare strangandu-l puternic in maxilare.
Ghibortul este un peste extrem de prolific. Atinge maturitatea sexuala la varsta de 2-3 ani. In perioada martie-aprilie, inainte de inceperea revarsarilor de apa mai ales in balti, migreaza in grupuri foarte numeroase spre locurile de depunere a icrelor. Fiecare femela depune circa 50000-120000 icre marunte (cu un diametru de 0,8-0,9 mm), de culoare galbuie.
Talia mica si faptul ca are foarte multe oase sunt motive pentru care ghibortul nu este cautat de pescari. Carnea sa este gustoasa, mai ales pentru prepararea ciorbei pescaresti.
Pescuitul Sportiv
Ghibortul poate fi pescuit de-a lungul intregului an, dar cele mai bune rezultate se obtin primavara si toamna. Primavara trebuie cautat in portiunile mai superficiale ale apei (1-2 m), in timp ce vara este mai frecvent in zonele mai adanci. Daca adie un vant usor si apa nu este prea adanca, ghibortii se pot prinde unul dupa altul cu undita cu pluta. Carligul trebuie astfel fixat pe fir incat sa se gaseasca la 35-40 cm de fundul albiei. Vantul usor provoaca unduirea lina a suprafetei apei, miscand pluta in sus si in jos concomitent cu carligul nadit. Aceste miscari provoaca ghibortul sa muste. Ca nada se foloseste rama, bucati de peste, viermusi, care se fixeaza pe un carlig mic, cu tija dreapta. Varga poate fi lunga de 2,2-3 m, iar firul de 0,20-0,26.
In apele mai adinci se poate pescui la ghibort si cu plumbul pe fund. Plumbul, nu mai mare decat un bob de mazare, poate fi glisant sau fix in cazul aplicarii acestei metode, varga trebuie sa aiba varful mai sensibil, pentru a vedea cand pestele musca.
Toamna tarziu se obtin rezultate frumoase prin metoda care consta din scufundarea si scoaterea alternativa a carligului nadit, schimband mereu locul de pescuit.

Legea nu prevede limita minima admisa la pescuit.

Sursa:http://ghidpescuit.ro/specii-de-pesti/din-ape-de-ses/ghibortul/

Obletul

OBLETUL (Alburnus alburnus)

Raspandire
Se gaseste aproape in toate apele si lacurile de ses, in unele tari chiar si in lacurile montane (in Europa),de la nord de Pirinei, Alpi si Balcani pana la Ural. Lipseste in Scotia, in Italia si Dalmatia se gasesc subspecii locale. In Romania apare in Dunare, in toate raurile de ses, in toate iazurile, helesteiele si baltile, in bratele moarte ale raurilor, in lacurile de acumulare, canalele de irigatii, in lacurile litorale, Delta Dunarii si in baltile din lunca Dunarii etc.
Descriere
Corpul este alungit si mult comprimat lateral. Solzii, subtiri, se desprind usor de pe corpul pestelui. Capul mic este de asemenea comprimat lateral. Botul este scurt, gura mica, oblica in sus. Dorsala este dezvoltata, caudala adanc scobita, cu lobii egali.
Dorsala obletului este verde, cu irizatii puternice, laturile sunt argintii, cu o stralucire puternica. Abdomenul este alb-argintiu. Dorsala si caudala sunt cenusii cu marginile mai intunecate, iar restul inotatoarelor incolore, capatand reflexe rosii in perioada de reproducere.
Dezvoltare
Obletul are in mod obisnuit lungimea de 12-18 cm si greutatea de 35-45 g. Atinge insa si lungimea de 22 cm si respectiv 50 g. Ritmul lui de crestere este lent, obletul fiind un peste de talie mica. Femelele cresc mai rapid decat masculii. Exemplarele de 22-25 cm sunt rare.
Biologie
Obletul este un peste vioi, care traieste in bancuri, spintecand in grup oglinda apei in timpul inotului. Aceasta se intampla in special cand este atacat de avat, caz in care fuge cu mare repeziciune, in asemenea momente bancul numeros poate fi observat de la distanta brazdand suprafata. Traieste in ape dulci statatoare si curgatoare de ses si din zonele colinare, dar se gaseste si in apele salmastre. Lipseste din baltile mici, puternic invadate de vegetatie. Este prezent si in unele rauri mici, in care uneori urca pana la izvoare, iar in unele ape de ses este specie dominanta. Traieste mai mult aproape de suprafata apei, dar in cautarea hranei frecventeaza si zonele de pe fundul lacurilor, baltilor. Majoritatea exemplarelor ating maturitatea sexuala la 2 ani, dar masculii uneori si la 1 an. In perioada aprilie-iunie, femelele depun icrele in mai multe portii (3-6, mai frecvent in 3-4 portii), intr-un sezon, o femela depune in total 1000-12000 de icre, cu un diametru de 1,2-1,5 mm.
Alevinii se hranesc cu rotatoria si infusoria, apoi cu plancton mai grosier. Exemplarele mature se hranesc cu alge filamentoase, fito si zooplancton, insecte cazute pe suprafata apei; exemplarele batrane consuma cu precadere zooplancton. Se mai hraneste cu insecte acvatice si cu larvele acestora. Durata vietii pestelui este de 5-7 ani. Obletul are o carne gustoasa, apreciata de consumatori.
Din solzii obletului se extrag cristale de guanina (printr-un proces tehnologic destul de complicat), material care se foloseste la vopsirea perlelor artificiale si a obiectelor de artizanat (in limbajul comercial, se numeste “essence d”Orient”).
Pescuitul Sportiv
Obletul este hrana pentru stiuca, salau, avat, somn si alti pesti rapitori, si e folosit ca nada pentru carlig de catre pescarii sportivi. O bucata din coada obletului se foloseste si pentru nadirea carligului la pescuitul cleanului.
Pentru a-l prinde cu undita, avand in vedere ca umbla mereu in bancuri, locul de pescuit trebuie bine nadit in prealabil. Obletul face obiectul unui pescuit de mare finete si de mare viteza. Este principala specie in competitiile nationale si internationale de pescuit static (de viteza). Fiind un peste mancacios, musca toate momelile marunte oferite cu pricepere. Uneori se pescuieste chiar langa mal, alteori la 4-5 m sau la o distanta si mai mare. Firul subtire, de 0,8-0,10, este cel mai potrivit; in general nu se foloseste mulineta; varful vergii trebuie sa fie de 2-3 mm grosime si sensibil. Se folosesc carlige de 18-24, pluta subtire de 3-4 mm. Plumbajul recomandat este cel “rapid” si aranjat pe fir logaritmic (plumbisori marunti sau alice).
Momeala se adapteaza sezonului. Se folosesc viermusi, larve de Chironomus (viermele rosu de namol, denumit impropriu “libelula”), musca de casa, cocoloase de paine cu diferite adaosuri si materiale colorante. Se mai pescuieste si cu struna neplumbuita, avand pe carlig musca de casa. In felul acesta pestele se poate pescui rapid pentru a-l folosii ca nada pe carlig.

Lungimea minima admisa la pescuit: 12 cm

Sursa:http://ghidpescuit.ro/specii-de-pesti/din-ape-de-ses/obletul/

Murgoiul baltat

MURGOIUL BALTAT (Pseudorasbora parva)

Raspandire
Murgoiul baltat este originar din China (fluviile Iantz si Sitz). Traieste si in bazinul fluviului Amur, precum si in unele ape din Vietnam, Japonia si insula Taiwan.
In tara noastra a fost introdus accidental din China (in anul 1960, sub forma de alevini, impreuna cu transportul de alevini de pesti fito-zooplanctonofagi) in crescatorii si apoi s-a raspandit in multe ape naturale curgatoare, balti, iazuri si helesteie.
Descriere
Corpul murgoiului baltat este alungit si comprimat lateral, acoperit cu solzi relativ mari, ca si istmul si pieptul pestelui. Ochii sunt dispusi lateral. Botul este obtuz, cu o gura foarte mica, superioara si oblica in sus. Caudala este adanc scobita si cu lobi egali, rotunjiti. Linia laterala este dreapta, continua.
Dorsala pestelui este cenusiu deschisa, laturile argintii, ventrala alba. Fiecare solz de pe laturile corpului, pe jumatatea lui posterioara are o dunga cenusiu-argintie. Deasupra liniei laterale, aceasta dunga cuprinde jumatate din solz. Dorsala, caudala si anala sunt de un cenusiu deschis, restul inotatoarelor fiind incolore.
Dezvoltare
Este un peste de talie mica, atingand maxim 10 cm lungime, in mod obisnuit are doar 6-8 cm, dar s-au semnalat si exemplare de 18-20 cm in fluviul Amur.
Biologie
Traieste in iazurile, helesteiele si baltile de ses, precum si in raurile de ses cu un curs foarte lent, in care sta in coturile si zonele cu un asemenea curs. In crescatoriile de crap este concurent la hrana acestuia, deci un peste nedorit in aceste locuri. Puietul consuma plancton in apele naturale, iar adultii sunt bentosofagi, consumand in special larve de Chironomus, chiar si detritus, si particule de plante subacvatice. Masculii ating maturitatea sexuala la varsta de 1-2 ani, femelele la 2 ani. Femela depune 10000-16000 boabe de icre cu diametrul de 1,5 mm, care se lipesc de substratul vegetal din apa.
Pescuitul Sportiv
Se prinde doar pentru nada sau momeala.
Legea nu prevede limita minima admisa la pescuit.

Sursa:http://ghidpescuit.ro/specii-de-pesti/din-ape-de-ses/murgoiul-baltat/

Sabita

SABITA (Pelecus cultratus
Raspandire
Traieste in bazinul hidrografic al marilor Baltica, Caspica, al Marii Negre, in apele din sudul Suediei si Finlandei, in tara noastra, sabita traieste pe tot cursul Dunarii, pana la varsarea in Marea Neagra, si la gurile fluviului, in apele salmastre, in lacul Razelm, in zonele de ses ale raurilor Somes, Mures, Timis, Olt, Ialomita, Siret si Prut. In timpul reproducerii, cu ocazia inundatiilor, patrunde in lunca inundabila a marilor rauri.
Descriere
Corpul sabitei este alungit, mult comprimat lateral. Are o carena ventrala foarte ascutita, lipsita de solzi, se intinde de sub opercule pana la anala. Corpul pestelui este acoperit cu solzi mici, subtiri si luciosi, care se desprind foarte usor. Ochii sunt foarte mari, botul scurt, gura superioara, mica si aproape verticala. Aripioara dorsala este situata foarte posterior, retrasa spre pedunculul caudal, Anala este lunga, caudala puternica, adanc scobita, cu lobul inferior mai lung decat cel superior. Linia laterala se deseneaza pe partea inferioara a corpului, cu o serie de ondulatii pe parcurs si aproape dreapta spre coada.
Dorsala pestelui este de un albastru inchis sau verde albastrui cu puternic luciu metalic. Laturile corpului sabitei sunt argintii, abdomenul argintiu-albicios. Inotatoarele pectorale, dorsala si caudala sunt cenusii, cu reflexe rosiatice spre margini. Celelalte inotatoare sunt galbui.
Dezvoltare
Lungimea obisnuita este de 25-35 cm, dar atinge si 50 cm, iar greutatea medie este de 350-450 g, in mod exceptional 1,5-2 kg in apele de la noi.
Biologie
Sabita traieste in bancuri la suprafata apei rarilor de ses, in multe lacuri din interiorul tarii, in lacurile litorale, inclusiv cele salmastre. Fiecare banc, mai mic sau mai mare, are drept conducator cate o sabita mai mare, mai batrana. Perioada de reproducere corespunde lunilor mai-iunie, cand exemplarele de 3-4 ani, care au atins maturitatea sexuala, se aduna in bancuri pentru reproducere. O femela depune 10000-60000 boabe de icre care ating un diametru de 4-5 mm dupa fecundare, cand cresc mult in volum.
La inceput, alevinii se hranesc cu fitoplancton, apoi cu zooplancton, insecte cazute pe suprafata apei (gura este adecvata pentru aceasta hrana), cu insecte acvatice, iar exemplarele batrane devin uneori consumatoare de puiet de obleti.
Carnea sabitei este grasa, gustoasa si apreciata.
Pescuitul Sportiv
Exemplarele mari se pescuiesc cu linguri mici, cu lanseta, iar cele mici cu musculite si muste artificiale.

Lungimea minima admisa la pescuit: 20 cm

Sursa:http://ghidpescuit.ro/specii-de-pesti/din-ape-de-ses/sabita/

Salaul

SALAUL (Stizostedion lucioperca)

Raspandire
Paralela 64 este limita nordica de raspandire a salaului in Europa (partea nordica a Norvegiei, Finlanda si Suedia), limita vestica fiind zona nord-vestica a Ronului, in timp ce in est el este prezent in apele ce curg de la Muntii Ural incoace.
In Romania, salaul este reprezentantul cel mai valoros al percidelor (Percidae) si in acelasi timp unul dintre pestii cei mai nobili si totodata cei mai gustosi din apele noastre. Este un peste destul de raspandit, dar mai ales in Dunare, in baltile de revarsare ale fluviului si in Delta, apoi in apele Prutului, Siretului, Argesului, Jiului, Somesului, Muresului, Oltului, precum si in cele ale Crisurilor, dar nu lipseste nici din Tisa, Timis sau Bega si afluentii acestora.
De asemenea, salaul traieste in lagunele din preajma tarmului Marii Negre, dintre care poate fi intalnit in numarul cel mai mare in complexul de lacuri Razelm-Sinoe, cu cele 80000 hectare ale sale, motiv pentru care aceste lacuri sunt denumite si lacuri tipice sau reprezentative pentru salau. Dintre celelalte lacuri mari din perimetrul litoralului, el mai poate fi gasit in Tasaul, Siutghiol si Mangalia, unde de asemenea apare destul de numeros, in ceea ce priveste lacurile din interiorul tarii, exista salau in lacurile Snagov si Caldarusani, Cernica etc. (Bucuresti), in Jirlau (jud. Galati), in Bezid (Mures), precum si in lacul Babadag (jud. Tulcea). Nu este insa raspandit in crescatoriile piscicole, dar poate fi intalnit in numar relativ mare in helesteiele de la Cefa (jud. Bihor), unde devoreaza pestii mici, concurenti la hrana ai speciilor valoroase de pesti crescuti aici, motiv pentru care prezenta sa este benefica. Pana in iarna extrem de geroasa din 1953-1954, salaul a fost prezent si in crescatoria de la Zau de Campie (jud. Mures), precum si in multe alte lacuri din Transilvania si Moldova unde acum se gaseste mai rar sau deloc.
Descriere
Salaul se poate recunoaste foarte usor dupa forma specifica a corpului, intrucat poarta pe “spate” insemnul caracteristic tuturor reprezentantilor percidelor cele doua inotatoare dorsale, despartite una de alta doar de un mic spatiu.
Corpul salaului este lung, aproape cilindric, usor comprimat lateral, acoperit de solzi mici, aspri (ctenoide), motiv pentru care pestele pare aspru la pipait. Capul este lunguiet, usor turtit lateral cu gura mare, alungita inainte, ale carei capete ajung pana sub ochi. Atat maxilarul superior, cat si cel inferior sunt prevazute cu un sir de dinti ascutiti, caracteristici pestilor rapitori. Pe ambele maxilare se afla cate doi dinti “canini” ce servesc la apucarea pestilor pe care ii prinde. Operculele sunt acoperite cu solzi. Din cele doua inotatoare dorsale (despartite, cum am aratat, de un mic spatiu), prima are 14 radii osificate cu tepi, iar cea de-a doua, asezata mai in spate, are o teapa si 20-22 radii moi. Modul in care sunt dispuse toate partile constitutive ale corpului ilustreaza faptul ca salaul este adaptat in vederea efectuarii unor miscari rapide, potrivite modului de viata al pestilor rapitori.
Coloritul salaului este frumos, discret adaptandu-se la culorile predominante din mediul natural in care traieste. Spatele pestelui este verde-cenusiu, mai rar galben-cenusiu, partile laterale fiind cenusiu-argintii, cu 8-9 dungi mai intunecate, dispuse transversal. Regiunea abdominala are un colorit mai deschis. Pe inotatoarea caudala, cat si pe cele dorsale, pe pielita ce acopera radiile osoase, se pot observa multe puncte negre, dispuse in 4-5 siruri. Restul inotatoarelor sunt galbui, uneori galbui-albastrui. Irisul ochilor este argintiu, cu mai multe puncte negre.
Dezvoltare
Salaul creste la dimensiuni relativ mari. Din lacurile Tasaul, Sititghiol si in sistemul lagunar Razelm-Sinoe, de pe litoralul Marii Negre, se prind destul de des exemplare de salau de cate 10-12 kg. Marimea cea mai des intalnita este de 40-70 cm lungime si 1-4 kg greutate.
Salaul este un peste cu o dezvoltare relativ rapida, mai ales in primii 4-5 ani de viata, adica pana in clipa in care pestele atinge maturitatea sexuala. Un asemenea ritm se poate explica prin pofta de mancare foarte mare a salaului si prin viata activa de peste rapitor. Caracteristicile sale forma corpului si a diferitelor sale parti, dantura si configuratia gurii, modul in care se misca, coloritul etc. toate demonstreaza modul de viata de rapitor al salaului.
Biologie
Spatiul in care traieste salaul este constituit de apele dulci limpezi, unde poate observa cu usurinta prada, dar ii plac si apele usor saline (ape brack). In mod obisnuit prefera insa apele curgatoare mai mari si mai adinci. Traieste cu placere si in apele statatoare, al caror fund este acoperit cu pietris sau nisip. Nu-i plac, in schimb, baltile cu fundul malos. In rauri se intretine in portiunile unde curentii nu sunt prea repezi, dar nici prea lenti, unde se formeaza vartejuri mai mici. Salaul poate fi intalnit cel mai des in portiunile de rau unde albia este acoperita de pietris sau nisip curat si unde fundul raului este variat. El sta la panda in apropierea albiei sau ascuns pe langa malurile raului. In lacuri se ascunde de obicei pe langa diferitele obiecte mai mari de pe fundul acestora, insa daca malul si portiunile de langa mal sunt acoperite de stuf si papura, salaul se ascunde langa tulpinile lor submerse, fara a patrunde printre ele; sta la panda in apropierea lor, in portiunile degajate de vegetatie de langa stuf si papuris. Ii plac si locurile de intalnire a doua rauri, unde curentii acestora aduc si depun bancuri de nisip curat, spalat, sau locurile unde vartejurile fac ca raul sa para ca curge in sens invers, in portiunile de langa mal. In toate aceste locuri, pestisorii cu care se hraneste plutesc odata cu curentii de apa, fara a banui ca acolo ii asteapta un dusman de temut, salaul. De multe ori el sta ascuns in gropile mai adanci ale raului, pandind spre pestisorii care inoata in portiunile mai putin adanci, alteori pandeste in locurile de revarsare a canalelor in rau, asteptand sa vada ce-i aduce norocul.
Se adaposteste, de asemenea, in preajma digurilor de piatra, a bolovanilor mai mari sau a trunchiurilor de arbori din apa, langa picioarele de pod sau sub malurile spalate de rau, de unde ataca victimele cu rapiditate, urcand fulgerator din adanc in sus si de regula in directia malului. Din pozitia de relaxare in care isi asteapta prada, salaul trece extrem de rapid la atac, strabatand apa ca o sageata, fara sa greseasca tinta niciodata. El este capabil sa dezvolte o viteza de inot extrem de mare in timpul atacului si muscatura sa este cea mai sigura comparativ cu toate celelalte specii de pesti de prada de la noi, fapt ce se datoreaza in primul rand perechilor de dinti canini pe care ii are, din stransoarea carora nu poate scapa nici o prada.
Si in lacuri, salaul prefera ascunzisurile din preajma diferitelor obstacole din apa, cum sunt digurile din beton, stalpii de poduri, trunchiurile de copaci, epavele sau bolovanii mai mari din apa. In zilele mai reci de toamna, cand temperatura apei scade si pestisorii cu care se hraneste se ascund si salaul isi schimba tactica. El isi paraseste locurile de panda si urmareste migratia grupurilor de pestisori in retragere pentru iernat. In aceasta perioada il putem gasi de regula adunat in grupuri mai mari in apele degajate de vegetatie din preajma stufului si papurii care cresc la malul apelor statatoare, in aceasta perioada, pasiunea de vanator a salaului scade intrucatva: nu mai ataca violent, cu un salt decisiv, prada, ci este mult mai precaut. Cand apele sunt limpezi, salaii se intretin mai mult in straturile mai adanci ale apei, in timp ce in raurile mai putin transparente inoata cu predilectie in straturile mai apropiate de suprafata.
Salaul este extrem de sensibil la mal. Mai ales in cazul apelor statatoare si indeosebi in lacul Razelm, furtunile provoaca o puternica agitatie a apei, care la randul sau tulbura nisipul de pe albie. Acest nisip se depune apoi pe operculele salailor, astupandu-le si periclitandu-le astfel sistemul respirator si ca urmare, insasi existenta. Tocmai de aceea, pe o asemenea vreme salaul cauta adapost in portiunile cu multa papura sau stuf, unde plantele respective impiedica tulburarea exagerata a nisipului de pe fund. Salaul se straduie deci sa evite pe cat posibil apele tulburi de dupa furtuni sau revarsari de rauri.
Biologia alimentatiei salaului a fost studiata de multi specialisti. A fost astfel confirmat stiintific faptul ca, dupa resorbtia sacului vitelin, alevinii de salau se hranesc pentru inceput cu mici organisme planctonice, trecand apoi treptat la consumul de raci din specii inferioare (Misidaceae), rame si insecte. La varsta de 4-5 luni, puietul de salau duce deja un mod de viata de rapitor, hranindu-se in principal cu pestisori de talie mica, cum sunt obletii sau puietul de platica. Tineretul de salau nu prea sta sa aleaga; important pentru el este sa ingurgiteze o cantitate suficienta de hrana. Exemplarele mai mature insa nu mai vaneaza orice, alegandu-si doar speciile pe care le apreciaza ca “delicatese”. Nici ei nu cruta rosioara sau broasca, dar hrana cea mai de pret o constituie gingirica, care are o carne destul de grasa, in lagunele apropiate de tarmul marii, salaii se hranesc in primul rand cu guvizi si cu alte specii ale genului Gobiidae. Canibalismul este un fenomen care poate fi observat si la salau. Exemplarele mai mari le mananca fara “remuscari” pe cele mai mici. Salaul ataca cu indrazneala orice vietuitoare ce i-a starnit pofta, inghite broastele, racii, viermii, insectele si celelalte vietuitoare acvatice ce-i ies in cale. Nu ataca in schimb pasarile care inoata la suprafata apei, asa cum face somnul. Are o digestie buna, rapida, intrucat stomacul sau produce acizi puternici, care descompun hrana eficient, dar ii provoaca pestelui o senzatie continua de foame, din cauza careia salaul depune mari eforturi pentru a avea mereu burta plina.
Salaul atinge maturitatea sexuala la varsta de 3-4 ani, de obicei masculii cu un an mai devreme decat femelele. Perioada de reproducere a salaului incepe la sfarsitul lui martie, terminandu-se spre sfarsitul lunii aprilie. Pentru reproducere, salaul are nevoie de o apa de cel putin 10°C, dar este si mai bine daca temperatura se ridica la 12-14°C. Salaul este un peste care isi depune icrele in “cuib”, adica si le pune de regula pe nodurile spalate ale radacinilor de salcie din apa. O femela reproducatoare de 50-60 cm lungime poate depune 300000-500000 boabe de icre. Numarul icrelor depuse de exemplarele foarte mari poate depasi chiar cifra de un milion. Icrele depuse sunt lipicioase, cu un diametru intre 0,8 si 1,5 mm, de culoare galbuie.
Salaul este un peste care solicita mult oxigen dizolvat in apa, motiv pentru care, odata scos din apa, moare in scurt timp iarna, in timp ce vara nu rezista mai mult de cateva minute. Carnea sa este alba, frageda, cu un gust excelent si fara prea multe oase. Continutul sau in grasimi este redus, motiv pentru care salaul figureaza pe toate meniurile dietetice.
Pescuitul Sportiv
In Europa, putine tari au o populatie atat de numeroasa de salau ca a Romaniei. Trebuie sa cunoastem bine biologia salaului pentru a gasi repede locurile unde se ascunde. In primul rand este bine sa cunoastem faptul ca acest peste nu agreeaza lumina puternica a soarelui, ocolind portiunile expuse razelor directe de soare, chiar si atunci cand acolo exista grupuri intregi de pesti cu care s-ar putea hrani. Salaul trebuie cautat deci in locurile umbrite, unde se simte la adapost. Succesul pescarului in acest caz nu depinde de alegerea momelii celei mai potrivite, ci de faptul daca reuseste sa gaseasca locul de panda al pestelui, stiut fiind ca, de multe ori, intr-o singura zona de numai cativa metri patrati se gasesc mai multe exemplare de salau. Acest peste nu traieste izolat, deci unde am prins unul, probabil vom reusi sa mai prindem si altii.
Locul de panda al salaului poate fi gasit cu cea mai mare usurinta in apele curgatoare. Am mai aratat ca traieste in preajma locurilor cu curenti de intensitate medie, la picioarele barajelor sau la baza sistemelor de indiguire din piatra, in vecinatatea picioarelor de pod, a tarusilor sau a altor obstacole asemanatoare din apa sau la adapostul unor crengi stufoase de copac, aplecate pe oglinda apei. Se cunosc cazuri cand exemplare frumoase de salau au fost scoase de sub ambarcatiunile ancorate. Sansele sunt minime daca incercam sa-l prindem in portiunile de apa putin adanci, lipsite de obstacole subacvatice, sau acolo unde albia este acoperita cu mal. El trebuie cautat in portiunile unde albia este dura, adica captusita cu pietris sau nisip. Salaul se mentine vreme indelungata in acelasi loc, unde, la adapostul obstacolelor de genul celor amintite, sta la panda in asteptarea pestilor mai mici cu care se hraneste, in apele statatoare, unde adeseori se strang mai multe exemplare de salau intr-un perimetru relativ restrans, aceste locuri sunt mai greu de detectat.
Salaul este un peste destul de fricos, in apele statatoare se comporta mai precaut decat in cele curgatoare. Se pescuieste cu frumoase rezultate in timpul zilei, primavara si toamna, in timp ce in cursul verii eficienta maxima se poate atinge in orele imediat urmatoare rasaritului de soare sau in cele premergatoare asfintitului. In zilele cu cer acoperit, norocul ne poate surade si la amiaza, cand salaul se ridica in straturile superioare ale apei, aparand uneori chiar la suprafata, in timp ce-si urmareste prada. In timpul zilelor toride de vara, el se odihneste in nemiscare, pornind la vanatoare de-abia pe inserate sau noaptea, in amurg, practicand metoda de pescuit cu lingura, voblerul sau twisterul se pot obtine rezultate superioare din punct de vedere cantitativ celor inregistrate de-a lungul unei zile intregi. Hotaratoare pentru succes la pescuitul salaului sunt, pe de o parte, detectarea locului sau de panda, iar pe de alta parte cunoasterea perfecta a conditiilor acvatice din zona, mai ales a naturii albiei din portiunea respectiva de apa. Nu este neglijabila nici cunoasterea speciilor de pesti cu care se hraneste salaul, intrucat prezenta sau absenta acestora din zona poate sa indice prezenta sau absenta salaului, in sfarsit, la cautarea locului de panda nu trebuie sa uitam nici o clipa ca salaul prefera zonele umbrite, evitandu-le pe cele expuse luminii solare.
La pescuitul salaului, carligul se nadeste cu rama, insecte sau broscute, dar se pot utiliza si bucati de peste. Nada cea mai potrivita ramane insa pestisorul viu.
Pescuitul cu lingura, voblerul sau twisterul este modalitatea cea mai frumoasa si cea mai sportiva de prindere a salaului. Metoda se poate practica si cu peste viu ca nada, mai ales in cazul unor portiuni de rau cu curenti mai puternici, unde nu putem pescui cu pluta, in acest caz este necesara o varga de 2,2-2,4 m lungime, prevazuta cu mulineta multiplicatoare si un fir de 0,25-0,35. Carligul (numarul 1) trebuie sa aiba coada dreapta, cu varful foarte bine ascutit. Pestisorul viu se fixeaza in carlig in asa fel incat varful acestuia sa-i treaca mai intai prin orificiile nazale, dar poate fi impuns si prin cele doua maxilare ori, mai rar, in regiunea cozii (prin pedunculul caudal). Carligul nadit nu se arunca in apa, ci se lasa foarte-foarte usor, pentru a provoca cat mai putin zgomot. De asemenea, carligul cu nada nu se lanseaza prea departe de locul unde ne aflam, intrucat conducerea pestisorului-nada, oferirea sa corespunzatoare pentru a starni interesul salaului devin astfel foarte anevoioase. Trebuie sa ne alegem pozitia din care pescuim in asa fel incat locul unde banuim ca se afla salau sa fie mai in aval de noi; pestisorul-momeala este astfel mai usor de condus, prin simpla tragere a firului in amonte, spre locul in care ne aflam. Salaul are o vedere buna si organe de simt sensibile, dispuse de-a lungul liniei sale laterale, cu ajutorul carora detecteaza chiar si cele mai mici miscari ale tufelor sau arbustilor de pe malul apei. De aceea, ambele metode se aplica in cea mai mare liniste, luand toate masurile de precautie pentru ca pestele sa nu ne observe.
Pescuitul cu pluta se practica indeosebi in apele statatoare, in preajma unor trunchiuri de copac cazute in apa sau a unor picioare de pod, unde salaul nu trebuie cautat numai in portiunile adanci ale apei, ci si in straturile mai de suprafata. In functie de conditiile acvatice din zona, se foloseste struna lunga de 30-40 cm, dar care la nevoie poate fi scurtata pana la 20 cm, ca nu cumva pestisorul-nada sa agate carligul de vreo creanga din apa. Plumbul cu o greutate de 8-12 g este foarte potrivit. Pestisorii-nada, care prefera straturile superficiale ale apei (obletii, babustile), trebuie agatati cu carligul in regiunea nazala, pentru ca oricum se vor stradui sa se ridice la suprafata apei. Nadele vii care inoata in apropierea albiei (porcusorii, boartele, platicile mici) se agata in carlig in regiunea dorsala sau in portiunea din apropierea cozii, fara a le vatama sira spinarii. Modul de fixare a pestisorului viu in carlig este de mai mare importanta in apele statatoare, pentru ca aici salaul este mult mai precaut decat in rauri.
In lipsa momelii vii se pot folosi si felii de peste, taiate mai ales din regiunea cozii sau a burtii, pentru ca fiecare bucata sa aiba macar o inotatoare a pestisorului sacrificat. Felia respectiva se fixeaza pe carlig in asa fel ca in timp ce este trasa prin apa sa execute o miscare ondulatorie si de rasucire (inotatoarea trebuie sa se afle in partea opusa carligului in care este fixata), pentru a imita inotul pestisorilor vii. Sunt toate sansele ca salaul sa atace o asemenea momeala.
Nada trebuie condusa foarte des in zonele mai adanci ale apei, abundente in diferite obstacole, conditii in care creste pericolul agatarii carligului. Chiar si plumbul se poate agata usor printre pietrele de pe albie si oricate eforturi am depune, oricat am scutura firul, de cele mai multe ori el nu mai poate fi eliberat. Pentru a evita agatarea carligului, se poate folosi o aparatoare confectionata din sarma de otel de 0,2 mm, fixata de ochiul carligului si astfel indoita, incat sa-i protejeze varful, facandu-l sa “sara” peste obstacole. Plumbul poate fi ferit de acelasi pericol de agatare prin adaugarea unui cerc confectionat de asemenea din sarma de otel (antiagatator).
Carligul cu momeala, odata lansat, nu se mai scoate din apa pentru a nu trezi suspiciunea salaului precaut. Cand se observa ca pluta a fost trasa in adinc, se inteapa imediat carligul cu o miscare iute, energica. Daca carligul are coada dreapta, iar varful bine ascutit rezultatul va fi cu siguranta bun salaul fiind intepat in carlig. Pescarii neexperimentati au de cele mai multe ori impresia ca li s-a agatat carligul, pentru ca salaul nu “sare” asupra momelii oferite, ci o inghite usor, mai ales daca a fost condusa exact in locul unde pestele a stat la panda. Cand se repede asupra prazii, atunci se simte o smucitura nu prea energica, dar totusi hotarata.
Exemplarele mai mici se apara mai putin, cele mai mari insa (peste 1 kg) trebuie obosite mai intai prin apa. Daca pescarul incearca sa traga la mal un salau inainte ca el sa fie epuizat fizic, se poate intampla ca acesta sa scuture din cap, scuipand din gura carligul cu momeala si sa scape. Pestele trebuie scos din apa cu precautie, cu gesturi lente si bine gandite, pentru ca nu cumva sa-i iasa carligul din gura inainte de vreme. Minciogul trebuie indreptat spre peste, intotdeauna din directia capului, avand grija in acelasi timp ca, coada proeminenta a carligului sa nu se agate in ochiurile minciogului. Exemplarul prins nu poate fi tinut viu mult timp pentru ca dupa cum am mai aratat, aceasta specie este foarte sensibila. Totusi, daca este pus in juvelnic sau legat corespunzator el rezista astfel in apa chiar mai multe ore.

Lungimea minima admisa la pescuit: 40 cm

Sursa:http://ghidpescuit.ro/specii-de-pesti/din-ape-de-ses/salaul/