Murgoiul baltat

MURGOIUL BALTAT (Pseudorasbora parva)

Raspandire
Murgoiul baltat este originar din China (fluviile Iantz si Sitz). Traieste si in bazinul fluviului Amur, precum si in unele ape din Vietnam, Japonia si insula Taiwan.
In tara noastra a fost introdus accidental din China (in anul 1960, sub forma de alevini, impreuna cu transportul de alevini de pesti fito-zooplanctonofagi) in crescatorii si apoi s-a raspandit in multe ape naturale curgatoare, balti, iazuri si helesteie.
Descriere
Corpul murgoiului baltat este alungit si comprimat lateral, acoperit cu solzi relativ mari, ca si istmul si pieptul pestelui. Ochii sunt dispusi lateral. Botul este obtuz, cu o gura foarte mica, superioara si oblica in sus. Caudala este adanc scobita si cu lobi egali, rotunjiti. Linia laterala este dreapta, continua.
Dorsala pestelui este cenusiu deschisa, laturile argintii, ventrala alba. Fiecare solz de pe laturile corpului, pe jumatatea lui posterioara are o dunga cenusiu-argintie. Deasupra liniei laterale, aceasta dunga cuprinde jumatate din solz. Dorsala, caudala si anala sunt de un cenusiu deschis, restul inotatoarelor fiind incolore.
Dezvoltare
Este un peste de talie mica, atingand maxim 10 cm lungime, in mod obisnuit are doar 6-8 cm, dar s-au semnalat si exemplare de 18-20 cm in fluviul Amur.
Biologie
Traieste in iazurile, helesteiele si baltile de ses, precum si in raurile de ses cu un curs foarte lent, in care sta in coturile si zonele cu un asemenea curs. In crescatoriile de crap este concurent la hrana acestuia, deci un peste nedorit in aceste locuri. Puietul consuma plancton in apele naturale, iar adultii sunt bentosofagi, consumand in special larve de Chironomus, chiar si detritus, si particule de plante subacvatice. Masculii ating maturitatea sexuala la varsta de 1-2 ani, femelele la 2 ani. Femela depune 10000-16000 boabe de icre cu diametrul de 1,5 mm, care se lipesc de substratul vegetal din apa.
Pescuitul Sportiv
Se prinde doar pentru nada sau momeala.
Legea nu prevede limita minima admisa la pescuit.

Sursa:http://ghidpescuit.ro/specii-de-pesti/din-ape-de-ses/murgoiul-baltat/

Pescuitul cu momeli naturale comestibile

Momeli naturale cu continut comestibil

In apele domoale ,mazarea fiarta este o nada buna pentru o serie de pesti nerapitori .Ea se prepara in felul urmator:
dupa ce a stat in apa rece cateva ceasuri ,punem boabele de mazare intr-o punga de panza rara,pe care o introducem apoi intr-o cratita de lut ars ,si turnam apa calduta astfel ca mazarea sa fie acoperita de doua-trei degete cu lichid.O fierbem incet pe foc pana se inmoaie ,fara insa ca boabele sa-si piarda forma sau sa fie prea faramiciose .Le lasam apoi sa se raceasca in aceiasi apa .Nu preparam decat cantitatea pe care o socotim necesara la pescuitul in ziua aceea.La fel se prepara ca momeala boabele de grau si cele de porimb.Astfel preparate boabele se infig cate trei-patru in carlig,intepandu-le prin locul unde sunt crapate.Va ramane liber numai varful carligului.
Mamaliga-este o momeala buna pentru crap ,clean,lin,
rosioara,babusca si alti pesti nerapitori,nu o putem pune in carlig daca nu este pregatita special.Metoda cea mai simpla este urmatoarea:framantam mamaliga cu miez de paine ,pana devine cleioasa .O incercam,aruncand un cocolos intr-un vas cu apa ,ca sa vedem daca nu se farama.Mai putem face si altfel:punem intr-un vas o mana de faina de grau ,apoi adaugam incet apa mestecand mereu,pana ce obtinem un fel de terci alburiu,care umple vasul pana la jumatate.Dupa aceea adaugam un pumn de faina de porumb macinata marunt si cernuta.Cand este bine fiarta ,inainte de a o framanta ,adaugam unul sau doua galbenusuri de ou ,iar dupa ce am framantat-o ,formam din ea niste cocoloase cat aluna .Cocoloasele se infig in carlig ,asa incat sa-l acopere in intregime ,cu exceptia varfului ce va ramane liber
Painea alba-se prepara nade bune pentru crapi,cleni si alti nerapitori.Inmuiem miez de paine in apa ,il stoarcem bine ,apoi il framantam ,adaugandu-i putina branza ,pana se face un aluat omogen,tare.O momeala foarte buna pentru crapi este urmatoarea:se da prin razatoare turta dulce ,pe care o framantam cu miez d4e paine alba ,inmuiat si stors.In acelasi timp adaugam -dupa trebuinta-o cantitate din pesmetul de turta ,sau din miezul de paine ,pana ce obtinem un aluat care seamana cu chitul folosit de geamgii.O atare nada se tine bine pe carlig ,constituind tot odata cea mai atractiva momeala pentru crapi.
Cascavalul sau branza-bine fermentate ,constituie o nada foarte buna pentru mrene.Mai bune sunt branzeturile nu prea tari ,mirositoare,cu gauri putine.Daca sunt prea tari ,impiedica inteparea,iar daca sunt faramicioase ,se risipesc in apa .Cascavalul se taie in patratele cu laturile cam de un centimetru ,in care se infige carligul ,ramanand descoperit numai acul din varf.
Intestinele de gaina-Cand apa este limpede,sunt o momeala foarte buna pentru clenii mari.Se va avea insa grija ca ele sa nu atarne pe carlig ciucuri prea mari .
Fructe-o nada mult cautata de cleni sunt unele fructe :prunele,ciresele si dudele ,toate bine coapte.Ciresele le prindem in carlig fara sa le scoatem samburii.Intepam ciresele la coada,ca samburele sa ajunga in curba carligului,si scoatem pe dincolo varful acului.In prunele taiate in jumatate carligul se infige in asa fel incat sa fie acoperit.Este bine ca in jurul taieturii sa indepartam coaja pe o suprafata de vreo doi mm latime.Culoarea galbena a miezului atrage de la distanta atentia cleanului.Carligele vor fi destul de mari ca sa poata cuprinde pruna.
Bucati de carne-fierte si apoi putin prajite ca si sangele inchegat atrag mrenele mari.Momeala este buna mai ales in portiunile de rauiri di josul oraselor mari,unde pestii se hranesc mult din resturile de alimente aruncate in apa

Sursa:"Pescuitul de la A la Z-Ghidul pescarului sportiv "

Sabita

SABITA (Pelecus cultratus
Raspandire
Traieste in bazinul hidrografic al marilor Baltica, Caspica, al Marii Negre, in apele din sudul Suediei si Finlandei, in tara noastra, sabita traieste pe tot cursul Dunarii, pana la varsarea in Marea Neagra, si la gurile fluviului, in apele salmastre, in lacul Razelm, in zonele de ses ale raurilor Somes, Mures, Timis, Olt, Ialomita, Siret si Prut. In timpul reproducerii, cu ocazia inundatiilor, patrunde in lunca inundabila a marilor rauri.
Descriere
Corpul sabitei este alungit, mult comprimat lateral. Are o carena ventrala foarte ascutita, lipsita de solzi, se intinde de sub opercule pana la anala. Corpul pestelui este acoperit cu solzi mici, subtiri si luciosi, care se desprind foarte usor. Ochii sunt foarte mari, botul scurt, gura superioara, mica si aproape verticala. Aripioara dorsala este situata foarte posterior, retrasa spre pedunculul caudal, Anala este lunga, caudala puternica, adanc scobita, cu lobul inferior mai lung decat cel superior. Linia laterala se deseneaza pe partea inferioara a corpului, cu o serie de ondulatii pe parcurs si aproape dreapta spre coada.
Dorsala pestelui este de un albastru inchis sau verde albastrui cu puternic luciu metalic. Laturile corpului sabitei sunt argintii, abdomenul argintiu-albicios. Inotatoarele pectorale, dorsala si caudala sunt cenusii, cu reflexe rosiatice spre margini. Celelalte inotatoare sunt galbui.
Dezvoltare
Lungimea obisnuita este de 25-35 cm, dar atinge si 50 cm, iar greutatea medie este de 350-450 g, in mod exceptional 1,5-2 kg in apele de la noi.
Biologie
Sabita traieste in bancuri la suprafata apei rarilor de ses, in multe lacuri din interiorul tarii, in lacurile litorale, inclusiv cele salmastre. Fiecare banc, mai mic sau mai mare, are drept conducator cate o sabita mai mare, mai batrana. Perioada de reproducere corespunde lunilor mai-iunie, cand exemplarele de 3-4 ani, care au atins maturitatea sexuala, se aduna in bancuri pentru reproducere. O femela depune 10000-60000 boabe de icre care ating un diametru de 4-5 mm dupa fecundare, cand cresc mult in volum.
La inceput, alevinii se hranesc cu fitoplancton, apoi cu zooplancton, insecte cazute pe suprafata apei (gura este adecvata pentru aceasta hrana), cu insecte acvatice, iar exemplarele batrane devin uneori consumatoare de puiet de obleti.
Carnea sabitei este grasa, gustoasa si apreciata.
Pescuitul Sportiv
Exemplarele mari se pescuiesc cu linguri mici, cu lanseta, iar cele mici cu musculite si muste artificiale.

Lungimea minima admisa la pescuit: 20 cm

Sursa:http://ghidpescuit.ro/specii-de-pesti/din-ape-de-ses/sabita/

Pescuitul cu rame

RAMELE
Cele mai des intalnite si folosite ca nada sunt trei feluri,cele mai bune sunt cele de culoare cafeniu-inchis ,pe care le gasim mai ales in pamantul negru al pajistilor umede din apropierea apelor sau in pamantul smarcos de pe marginea baltilor formate din cauza ploilor .Sunt destul de mari si groase .Foarte bune sunt si ramele rosii din gunoiul de grajd .Le gasim in numar mare la marginea gramezilor de gunoi de grajd sau in pamantul negru amestecat cu gunoi ,cu paie putrede etc.Au culoarea rosiatica,sunt lungi de 10-15 cm,raspandesc un miros si,prinse,lasa din ele o zeama galbuie.Cu toate ca murdaresc degetele ,nu ne vom feri sa le intrebuintam,pentru ca sunt bune in carlig ,le gasim usor si in numar mare.Sunt doua specii rezistente ,nu se rup usor din carlig si continua sa traiasca mult timp,chiar dupa ce am infipt fierul de-a lungul lor.Ramele de gunoi sunt mai accesibile datorita faptului ca le gasesti atat primavara de timpuriu ,cat si toamna tarziu ,atunci cand celelalte s-au retras adanc in pamant.Mai putin potrivite pentru pescuit ,ramele aproape albe ,pe care le vedem tarandu-se pe pamant,dupa cate o ploaie de vara ,se rup usor ,mor indata si atarna flescait in undita.Ramele de gunoi se pot pune in carlig chiar imediat dupa ce le-am prins .Este bine insa-indiferent de specia aleasa -sa le pastram un timp ,ca sa-si evacueze intestinul pe pamant si sa se faca mai rezistente .De altfel ,ca sa nu pierdem vremea cu cautarea lor ori de cate ori vrem sa iesim la pescuit ,este bine sa ne facem o provizie buna,care sa ne ajunga cateva luni.Procedand in felul urmator ne vom atinge amandoua scopurile :intr-o oala mai mare scoasa din folosinta ,punem pamant luat din locul din care am adunat ramele .Ca pamantul sa nu fie prea indesat ,il amestecam cu o mana de muschi .Ramele pe care le punem aici ,oricat de multe ar fi ,se trag indata in pamant si raman vii multa vreme .Vom mentine pamantul intotdeauna umed-insa fara sa facem balta sub el -si,odata pe luna ,il vom innoi.De saemenea din cand in cand ,il vom rascoli.Zilnic vom picura in oala o lingura sau doua de lapte dulce ,care va constitui ,hrana ramelor.Nu vom pune mai mult lapte deoarece ramanand neconsumat ,se acreste si le omoara.Daca avem la indemana resturi de cafea (zat)aruncam cate o lingura in oala ,zatul constituind ,de asemenea,o hrana buna.Asfel tinute ,ramele devin mai rezistente ,nu se mai rup si raman vii,in carlig,mai multa vreme.De obicei ca sa adunam rame ,trebuie sa sapam pamantul .Mai usor se pot culege in felul urmator:intr-un loc umed ,unde stim ca traiesc rame ,batem un par pana la o adancime de vreo 30cm.pe care il vom misca apoi intr-o parte si-n alta .Pamantul dimprejur se va indesa ,iar ramele vor iesi indata la suprafata.Operatia se va repeta de mai multe ori.Cand mergem la pescuit ,ducem intr-un saculet de panza,cu putin pamant sau cu muschi umed ,o rezerva de rame.Din el scoatem ,pe rand,doar cateva si le punem in cutia de tinichea ,pe care o tinem la indemana .Provizia din saculet trebuie sa fie indestulatoare pentru ca nu este nimic mai neplacut ,dacat sa te pomenesti ca nu mai ai momeala,tocmai cand ai dat de peste!Ramele nefolosite nu le vom arunca ,ci le vom pune din nou in oala cu pamant de acasa.Uni pescari fac greseala sa puna in carlig rame cat mai mari sau cate trei-patru deodata.Rama prea mare se rupe :pestele o prinde de partea lunga ,care atarna din carlig ,o sfasie si o mananca .Vom pune in carlig doua sau trei numai atunci cand ele nu sunt destul de mari ,incat sa acopere carligul.Cel mai potrivit fel de a pune rama este urmatorul:infigem carligul chiar in capul ramei si ii tragem corpul de-a lungul lui ,pana ce nu mai atarna din varful carligului decat 1-2cm.Varful trebuie sa ramana acoperit ,deoarece trupul fraged al ramei nu va stanjeni inteparea.Rama trebuie sa ramana intinsa pe bratul carligului si sa nu se adune ghem in indoitura lui,au fost nascocite niste sisteme speciale de montare pe struna:in varf se pune un carlig obisnuit ,apoi,cu 2-3 cm.mai sus ,se monteaza pe struna un alt carlig mult mai mic sau 2-3 carlige mici,legate unul deasupra celuilalt.Cu ultimul carlig se inteapa lateral rama,se rasuceste pe dupa struna si se fixeaza al doilea ,apoi cu al treilea carlig.Astfel rama sta intinsa si-fiindca nu este prea tare ranita-continua sa raman vie multa vreme .Sistemul este practic mai ales pentru pestii rapitori,care se prind si daca apuca rama lateral.Cel ce vrea sa pescuiasca cu rame la pastrav,chiar daca aduce momeli de acasa ,va face bine sa caute pe marginea apei un pat de nisip fin ,moale,apos,in care va scurma putin si va gasi de multe ori niste rame mici ,albe-argintii ,sunt "ramele de apa"cea mai buna hrana pentru pastravi!

Salaul

SALAUL (Stizostedion lucioperca)

Raspandire
Paralela 64 este limita nordica de raspandire a salaului in Europa (partea nordica a Norvegiei, Finlanda si Suedia), limita vestica fiind zona nord-vestica a Ronului, in timp ce in est el este prezent in apele ce curg de la Muntii Ural incoace.
In Romania, salaul este reprezentantul cel mai valoros al percidelor (Percidae) si in acelasi timp unul dintre pestii cei mai nobili si totodata cei mai gustosi din apele noastre. Este un peste destul de raspandit, dar mai ales in Dunare, in baltile de revarsare ale fluviului si in Delta, apoi in apele Prutului, Siretului, Argesului, Jiului, Somesului, Muresului, Oltului, precum si in cele ale Crisurilor, dar nu lipseste nici din Tisa, Timis sau Bega si afluentii acestora.
De asemenea, salaul traieste in lagunele din preajma tarmului Marii Negre, dintre care poate fi intalnit in numarul cel mai mare in complexul de lacuri Razelm-Sinoe, cu cele 80000 hectare ale sale, motiv pentru care aceste lacuri sunt denumite si lacuri tipice sau reprezentative pentru salau. Dintre celelalte lacuri mari din perimetrul litoralului, el mai poate fi gasit in Tasaul, Siutghiol si Mangalia, unde de asemenea apare destul de numeros, in ceea ce priveste lacurile din interiorul tarii, exista salau in lacurile Snagov si Caldarusani, Cernica etc. (Bucuresti), in Jirlau (jud. Galati), in Bezid (Mures), precum si in lacul Babadag (jud. Tulcea). Nu este insa raspandit in crescatoriile piscicole, dar poate fi intalnit in numar relativ mare in helesteiele de la Cefa (jud. Bihor), unde devoreaza pestii mici, concurenti la hrana ai speciilor valoroase de pesti crescuti aici, motiv pentru care prezenta sa este benefica. Pana in iarna extrem de geroasa din 1953-1954, salaul a fost prezent si in crescatoria de la Zau de Campie (jud. Mures), precum si in multe alte lacuri din Transilvania si Moldova unde acum se gaseste mai rar sau deloc.
Descriere
Salaul se poate recunoaste foarte usor dupa forma specifica a corpului, intrucat poarta pe “spate” insemnul caracteristic tuturor reprezentantilor percidelor cele doua inotatoare dorsale, despartite una de alta doar de un mic spatiu.
Corpul salaului este lung, aproape cilindric, usor comprimat lateral, acoperit de solzi mici, aspri (ctenoide), motiv pentru care pestele pare aspru la pipait. Capul este lunguiet, usor turtit lateral cu gura mare, alungita inainte, ale carei capete ajung pana sub ochi. Atat maxilarul superior, cat si cel inferior sunt prevazute cu un sir de dinti ascutiti, caracteristici pestilor rapitori. Pe ambele maxilare se afla cate doi dinti “canini” ce servesc la apucarea pestilor pe care ii prinde. Operculele sunt acoperite cu solzi. Din cele doua inotatoare dorsale (despartite, cum am aratat, de un mic spatiu), prima are 14 radii osificate cu tepi, iar cea de-a doua, asezata mai in spate, are o teapa si 20-22 radii moi. Modul in care sunt dispuse toate partile constitutive ale corpului ilustreaza faptul ca salaul este adaptat in vederea efectuarii unor miscari rapide, potrivite modului de viata al pestilor rapitori.
Coloritul salaului este frumos, discret adaptandu-se la culorile predominante din mediul natural in care traieste. Spatele pestelui este verde-cenusiu, mai rar galben-cenusiu, partile laterale fiind cenusiu-argintii, cu 8-9 dungi mai intunecate, dispuse transversal. Regiunea abdominala are un colorit mai deschis. Pe inotatoarea caudala, cat si pe cele dorsale, pe pielita ce acopera radiile osoase, se pot observa multe puncte negre, dispuse in 4-5 siruri. Restul inotatoarelor sunt galbui, uneori galbui-albastrui. Irisul ochilor este argintiu, cu mai multe puncte negre.
Dezvoltare
Salaul creste la dimensiuni relativ mari. Din lacurile Tasaul, Sititghiol si in sistemul lagunar Razelm-Sinoe, de pe litoralul Marii Negre, se prind destul de des exemplare de salau de cate 10-12 kg. Marimea cea mai des intalnita este de 40-70 cm lungime si 1-4 kg greutate.
Salaul este un peste cu o dezvoltare relativ rapida, mai ales in primii 4-5 ani de viata, adica pana in clipa in care pestele atinge maturitatea sexuala. Un asemenea ritm se poate explica prin pofta de mancare foarte mare a salaului si prin viata activa de peste rapitor. Caracteristicile sale forma corpului si a diferitelor sale parti, dantura si configuratia gurii, modul in care se misca, coloritul etc. toate demonstreaza modul de viata de rapitor al salaului.
Biologie
Spatiul in care traieste salaul este constituit de apele dulci limpezi, unde poate observa cu usurinta prada, dar ii plac si apele usor saline (ape brack). In mod obisnuit prefera insa apele curgatoare mai mari si mai adinci. Traieste cu placere si in apele statatoare, al caror fund este acoperit cu pietris sau nisip. Nu-i plac, in schimb, baltile cu fundul malos. In rauri se intretine in portiunile unde curentii nu sunt prea repezi, dar nici prea lenti, unde se formeaza vartejuri mai mici. Salaul poate fi intalnit cel mai des in portiunile de rau unde albia este acoperita de pietris sau nisip curat si unde fundul raului este variat. El sta la panda in apropierea albiei sau ascuns pe langa malurile raului. In lacuri se ascunde de obicei pe langa diferitele obiecte mai mari de pe fundul acestora, insa daca malul si portiunile de langa mal sunt acoperite de stuf si papura, salaul se ascunde langa tulpinile lor submerse, fara a patrunde printre ele; sta la panda in apropierea lor, in portiunile degajate de vegetatie de langa stuf si papuris. Ii plac si locurile de intalnire a doua rauri, unde curentii acestora aduc si depun bancuri de nisip curat, spalat, sau locurile unde vartejurile fac ca raul sa para ca curge in sens invers, in portiunile de langa mal. In toate aceste locuri, pestisorii cu care se hraneste plutesc odata cu curentii de apa, fara a banui ca acolo ii asteapta un dusman de temut, salaul. De multe ori el sta ascuns in gropile mai adanci ale raului, pandind spre pestisorii care inoata in portiunile mai putin adanci, alteori pandeste in locurile de revarsare a canalelor in rau, asteptand sa vada ce-i aduce norocul.
Se adaposteste, de asemenea, in preajma digurilor de piatra, a bolovanilor mai mari sau a trunchiurilor de arbori din apa, langa picioarele de pod sau sub malurile spalate de rau, de unde ataca victimele cu rapiditate, urcand fulgerator din adanc in sus si de regula in directia malului. Din pozitia de relaxare in care isi asteapta prada, salaul trece extrem de rapid la atac, strabatand apa ca o sageata, fara sa greseasca tinta niciodata. El este capabil sa dezvolte o viteza de inot extrem de mare in timpul atacului si muscatura sa este cea mai sigura comparativ cu toate celelalte specii de pesti de prada de la noi, fapt ce se datoreaza in primul rand perechilor de dinti canini pe care ii are, din stransoarea carora nu poate scapa nici o prada.
Si in lacuri, salaul prefera ascunzisurile din preajma diferitelor obstacole din apa, cum sunt digurile din beton, stalpii de poduri, trunchiurile de copaci, epavele sau bolovanii mai mari din apa. In zilele mai reci de toamna, cand temperatura apei scade si pestisorii cu care se hraneste se ascund si salaul isi schimba tactica. El isi paraseste locurile de panda si urmareste migratia grupurilor de pestisori in retragere pentru iernat. In aceasta perioada il putem gasi de regula adunat in grupuri mai mari in apele degajate de vegetatie din preajma stufului si papurii care cresc la malul apelor statatoare, in aceasta perioada, pasiunea de vanator a salaului scade intrucatva: nu mai ataca violent, cu un salt decisiv, prada, ci este mult mai precaut. Cand apele sunt limpezi, salaii se intretin mai mult in straturile mai adanci ale apei, in timp ce in raurile mai putin transparente inoata cu predilectie in straturile mai apropiate de suprafata.
Salaul este extrem de sensibil la mal. Mai ales in cazul apelor statatoare si indeosebi in lacul Razelm, furtunile provoaca o puternica agitatie a apei, care la randul sau tulbura nisipul de pe albie. Acest nisip se depune apoi pe operculele salailor, astupandu-le si periclitandu-le astfel sistemul respirator si ca urmare, insasi existenta. Tocmai de aceea, pe o asemenea vreme salaul cauta adapost in portiunile cu multa papura sau stuf, unde plantele respective impiedica tulburarea exagerata a nisipului de pe fund. Salaul se straduie deci sa evite pe cat posibil apele tulburi de dupa furtuni sau revarsari de rauri.
Biologia alimentatiei salaului a fost studiata de multi specialisti. A fost astfel confirmat stiintific faptul ca, dupa resorbtia sacului vitelin, alevinii de salau se hranesc pentru inceput cu mici organisme planctonice, trecand apoi treptat la consumul de raci din specii inferioare (Misidaceae), rame si insecte. La varsta de 4-5 luni, puietul de salau duce deja un mod de viata de rapitor, hranindu-se in principal cu pestisori de talie mica, cum sunt obletii sau puietul de platica. Tineretul de salau nu prea sta sa aleaga; important pentru el este sa ingurgiteze o cantitate suficienta de hrana. Exemplarele mai mature insa nu mai vaneaza orice, alegandu-si doar speciile pe care le apreciaza ca “delicatese”. Nici ei nu cruta rosioara sau broasca, dar hrana cea mai de pret o constituie gingirica, care are o carne destul de grasa, in lagunele apropiate de tarmul marii, salaii se hranesc in primul rand cu guvizi si cu alte specii ale genului Gobiidae. Canibalismul este un fenomen care poate fi observat si la salau. Exemplarele mai mari le mananca fara “remuscari” pe cele mai mici. Salaul ataca cu indrazneala orice vietuitoare ce i-a starnit pofta, inghite broastele, racii, viermii, insectele si celelalte vietuitoare acvatice ce-i ies in cale. Nu ataca in schimb pasarile care inoata la suprafata apei, asa cum face somnul. Are o digestie buna, rapida, intrucat stomacul sau produce acizi puternici, care descompun hrana eficient, dar ii provoaca pestelui o senzatie continua de foame, din cauza careia salaul depune mari eforturi pentru a avea mereu burta plina.
Salaul atinge maturitatea sexuala la varsta de 3-4 ani, de obicei masculii cu un an mai devreme decat femelele. Perioada de reproducere a salaului incepe la sfarsitul lui martie, terminandu-se spre sfarsitul lunii aprilie. Pentru reproducere, salaul are nevoie de o apa de cel putin 10°C, dar este si mai bine daca temperatura se ridica la 12-14°C. Salaul este un peste care isi depune icrele in “cuib”, adica si le pune de regula pe nodurile spalate ale radacinilor de salcie din apa. O femela reproducatoare de 50-60 cm lungime poate depune 300000-500000 boabe de icre. Numarul icrelor depuse de exemplarele foarte mari poate depasi chiar cifra de un milion. Icrele depuse sunt lipicioase, cu un diametru intre 0,8 si 1,5 mm, de culoare galbuie.
Salaul este un peste care solicita mult oxigen dizolvat in apa, motiv pentru care, odata scos din apa, moare in scurt timp iarna, in timp ce vara nu rezista mai mult de cateva minute. Carnea sa este alba, frageda, cu un gust excelent si fara prea multe oase. Continutul sau in grasimi este redus, motiv pentru care salaul figureaza pe toate meniurile dietetice.
Pescuitul Sportiv
In Europa, putine tari au o populatie atat de numeroasa de salau ca a Romaniei. Trebuie sa cunoastem bine biologia salaului pentru a gasi repede locurile unde se ascunde. In primul rand este bine sa cunoastem faptul ca acest peste nu agreeaza lumina puternica a soarelui, ocolind portiunile expuse razelor directe de soare, chiar si atunci cand acolo exista grupuri intregi de pesti cu care s-ar putea hrani. Salaul trebuie cautat deci in locurile umbrite, unde se simte la adapost. Succesul pescarului in acest caz nu depinde de alegerea momelii celei mai potrivite, ci de faptul daca reuseste sa gaseasca locul de panda al pestelui, stiut fiind ca, de multe ori, intr-o singura zona de numai cativa metri patrati se gasesc mai multe exemplare de salau. Acest peste nu traieste izolat, deci unde am prins unul, probabil vom reusi sa mai prindem si altii.
Locul de panda al salaului poate fi gasit cu cea mai mare usurinta in apele curgatoare. Am mai aratat ca traieste in preajma locurilor cu curenti de intensitate medie, la picioarele barajelor sau la baza sistemelor de indiguire din piatra, in vecinatatea picioarelor de pod, a tarusilor sau a altor obstacole asemanatoare din apa sau la adapostul unor crengi stufoase de copac, aplecate pe oglinda apei. Se cunosc cazuri cand exemplare frumoase de salau au fost scoase de sub ambarcatiunile ancorate. Sansele sunt minime daca incercam sa-l prindem in portiunile de apa putin adanci, lipsite de obstacole subacvatice, sau acolo unde albia este acoperita cu mal. El trebuie cautat in portiunile unde albia este dura, adica captusita cu pietris sau nisip. Salaul se mentine vreme indelungata in acelasi loc, unde, la adapostul obstacolelor de genul celor amintite, sta la panda in asteptarea pestilor mai mici cu care se hraneste, in apele statatoare, unde adeseori se strang mai multe exemplare de salau intr-un perimetru relativ restrans, aceste locuri sunt mai greu de detectat.
Salaul este un peste destul de fricos, in apele statatoare se comporta mai precaut decat in cele curgatoare. Se pescuieste cu frumoase rezultate in timpul zilei, primavara si toamna, in timp ce in cursul verii eficienta maxima se poate atinge in orele imediat urmatoare rasaritului de soare sau in cele premergatoare asfintitului. In zilele cu cer acoperit, norocul ne poate surade si la amiaza, cand salaul se ridica in straturile superioare ale apei, aparand uneori chiar la suprafata, in timp ce-si urmareste prada. In timpul zilelor toride de vara, el se odihneste in nemiscare, pornind la vanatoare de-abia pe inserate sau noaptea, in amurg, practicand metoda de pescuit cu lingura, voblerul sau twisterul se pot obtine rezultate superioare din punct de vedere cantitativ celor inregistrate de-a lungul unei zile intregi. Hotaratoare pentru succes la pescuitul salaului sunt, pe de o parte, detectarea locului sau de panda, iar pe de alta parte cunoasterea perfecta a conditiilor acvatice din zona, mai ales a naturii albiei din portiunea respectiva de apa. Nu este neglijabila nici cunoasterea speciilor de pesti cu care se hraneste salaul, intrucat prezenta sau absenta acestora din zona poate sa indice prezenta sau absenta salaului, in sfarsit, la cautarea locului de panda nu trebuie sa uitam nici o clipa ca salaul prefera zonele umbrite, evitandu-le pe cele expuse luminii solare.
La pescuitul salaului, carligul se nadeste cu rama, insecte sau broscute, dar se pot utiliza si bucati de peste. Nada cea mai potrivita ramane insa pestisorul viu.
Pescuitul cu lingura, voblerul sau twisterul este modalitatea cea mai frumoasa si cea mai sportiva de prindere a salaului. Metoda se poate practica si cu peste viu ca nada, mai ales in cazul unor portiuni de rau cu curenti mai puternici, unde nu putem pescui cu pluta, in acest caz este necesara o varga de 2,2-2,4 m lungime, prevazuta cu mulineta multiplicatoare si un fir de 0,25-0,35. Carligul (numarul 1) trebuie sa aiba coada dreapta, cu varful foarte bine ascutit. Pestisorul viu se fixeaza in carlig in asa fel incat varful acestuia sa-i treaca mai intai prin orificiile nazale, dar poate fi impuns si prin cele doua maxilare ori, mai rar, in regiunea cozii (prin pedunculul caudal). Carligul nadit nu se arunca in apa, ci se lasa foarte-foarte usor, pentru a provoca cat mai putin zgomot. De asemenea, carligul cu nada nu se lanseaza prea departe de locul unde ne aflam, intrucat conducerea pestisorului-nada, oferirea sa corespunzatoare pentru a starni interesul salaului devin astfel foarte anevoioase. Trebuie sa ne alegem pozitia din care pescuim in asa fel incat locul unde banuim ca se afla salau sa fie mai in aval de noi; pestisorul-momeala este astfel mai usor de condus, prin simpla tragere a firului in amonte, spre locul in care ne aflam. Salaul are o vedere buna si organe de simt sensibile, dispuse de-a lungul liniei sale laterale, cu ajutorul carora detecteaza chiar si cele mai mici miscari ale tufelor sau arbustilor de pe malul apei. De aceea, ambele metode se aplica in cea mai mare liniste, luand toate masurile de precautie pentru ca pestele sa nu ne observe.
Pescuitul cu pluta se practica indeosebi in apele statatoare, in preajma unor trunchiuri de copac cazute in apa sau a unor picioare de pod, unde salaul nu trebuie cautat numai in portiunile adanci ale apei, ci si in straturile mai de suprafata. In functie de conditiile acvatice din zona, se foloseste struna lunga de 30-40 cm, dar care la nevoie poate fi scurtata pana la 20 cm, ca nu cumva pestisorul-nada sa agate carligul de vreo creanga din apa. Plumbul cu o greutate de 8-12 g este foarte potrivit. Pestisorii-nada, care prefera straturile superficiale ale apei (obletii, babustile), trebuie agatati cu carligul in regiunea nazala, pentru ca oricum se vor stradui sa se ridice la suprafata apei. Nadele vii care inoata in apropierea albiei (porcusorii, boartele, platicile mici) se agata in carlig in regiunea dorsala sau in portiunea din apropierea cozii, fara a le vatama sira spinarii. Modul de fixare a pestisorului viu in carlig este de mai mare importanta in apele statatoare, pentru ca aici salaul este mult mai precaut decat in rauri.
In lipsa momelii vii se pot folosi si felii de peste, taiate mai ales din regiunea cozii sau a burtii, pentru ca fiecare bucata sa aiba macar o inotatoare a pestisorului sacrificat. Felia respectiva se fixeaza pe carlig in asa fel ca in timp ce este trasa prin apa sa execute o miscare ondulatorie si de rasucire (inotatoarea trebuie sa se afle in partea opusa carligului in care este fixata), pentru a imita inotul pestisorilor vii. Sunt toate sansele ca salaul sa atace o asemenea momeala.
Nada trebuie condusa foarte des in zonele mai adanci ale apei, abundente in diferite obstacole, conditii in care creste pericolul agatarii carligului. Chiar si plumbul se poate agata usor printre pietrele de pe albie si oricate eforturi am depune, oricat am scutura firul, de cele mai multe ori el nu mai poate fi eliberat. Pentru a evita agatarea carligului, se poate folosi o aparatoare confectionata din sarma de otel de 0,2 mm, fixata de ochiul carligului si astfel indoita, incat sa-i protejeze varful, facandu-l sa “sara” peste obstacole. Plumbul poate fi ferit de acelasi pericol de agatare prin adaugarea unui cerc confectionat de asemenea din sarma de otel (antiagatator).
Carligul cu momeala, odata lansat, nu se mai scoate din apa pentru a nu trezi suspiciunea salaului precaut. Cand se observa ca pluta a fost trasa in adinc, se inteapa imediat carligul cu o miscare iute, energica. Daca carligul are coada dreapta, iar varful bine ascutit rezultatul va fi cu siguranta bun salaul fiind intepat in carlig. Pescarii neexperimentati au de cele mai multe ori impresia ca li s-a agatat carligul, pentru ca salaul nu “sare” asupra momelii oferite, ci o inghite usor, mai ales daca a fost condusa exact in locul unde pestele a stat la panda. Cand se repede asupra prazii, atunci se simte o smucitura nu prea energica, dar totusi hotarata.
Exemplarele mai mici se apara mai putin, cele mai mari insa (peste 1 kg) trebuie obosite mai intai prin apa. Daca pescarul incearca sa traga la mal un salau inainte ca el sa fie epuizat fizic, se poate intampla ca acesta sa scuture din cap, scuipand din gura carligul cu momeala si sa scape. Pestele trebuie scos din apa cu precautie, cu gesturi lente si bine gandite, pentru ca nu cumva sa-i iasa carligul din gura inainte de vreme. Minciogul trebuie indreptat spre peste, intotdeauna din directia capului, avand grija in acelasi timp ca, coada proeminenta a carligului sa nu se agate in ochiurile minciogului. Exemplarul prins nu poate fi tinut viu mult timp pentru ca dupa cum am mai aratat, aceasta specie este foarte sensibila. Totusi, daca este pus in juvelnic sau legat corespunzator el rezista astfel in apa chiar mai multe ore.

Lungimea minima admisa la pescuit: 40 cm

Sursa:http://ghidpescuit.ro/specii-de-pesti/din-ape-de-ses/salaul/

Pescuitul cu pestisor viu

PESTII MICI-Intrebuintati ca nada ,vor avea o lungime de 3 pana la 15 cm.in raport cu marimea rapitorilor pe care avem de gand sa-i pescuim .La nevoie daca nu avem la indemana pestisori destul de mici ,vom pune in carlig numai o parte din pestisor ,dar intotdeauna cea de la coada.Modul de a-i aplica pe carlig va fi indicat cand vom vorbi despre felul cum pescuim cu ei.Ca momeala se folosesc ori speciile de pesti care,de obicei nu ating o lungime mai mare decat cea aratata ,ori puietii altor pesti.Cei mai obisnuiti pestisori-momeala sunt:zglavoanca,boisteanul,obletul,eldita(ladita)rosioara,porcusorul,grindelul,palamida de balta,
careia insa ii vom taia inotatoarele tepoase si tepile-si tiparulfolosit mai ales la somnii mari .La nevoie mai sunt intrebuintati :scobarei,clenisorii.Mai bune rezultate se obtin cu pestisorii vii ,adica aceia pe care ii prindem in carlig vii si ii lasam sa inoate si sa se zbata in apa ,pentru a atrage pestele rapitor .Putini rezista insa mai multa vreme ,cu oricata bagare de seama i-am prinde in carlig.Este greu sa ne facem totdeauna provizie de pestisori vii si apoi sa-i purtam cu noi intr-un vas cu apa.De aceea se pescuieste mult si cu pestisorii morti care trasi cu indemanare prin apa ,dau impresia ca sunt vii si inoata .Pestisorii pentru nada ii prindem cu plasa ,sacul de pleava,rociul sau cu undita prevazuta cu un carlig foarte mic.Chiar si pestisorii morti sunt o momeala pe care e greu sa o avem la indemana .Cu toate ca este mai bine sa pescuim cu pestisori proaspat prinsi ,trebuie sa stim si cum sa ne facem o rezerva,cum sa conservam pentru mai mult timp pestii-momeala.Inainte erau conservati in sare si in zahar .Chiar daca nu se stricau repede,
isi pierdeau luciul si aspectul natural ,ceea ce le rapea mult din puterea de ademenire .Conservati insa intr-o solutie de formalina ,isi mentin luciul ,dar se intaresc putin ,rezista mai bine si nu se sfasie pe carlig.Procedeul de preparare este urmatorul:pestisorii morti sunt spalati si stersi cu o carpa uscata ,apoi introdusi,timp de 1-2 ore ,intr-o solutie de 10 o/o formalina(formol)Se spala apoi din nou si se aseaza intr-un borcan cu solutie de formalina de 2 o/o,se astupa bine gura borcanului si se pastreaza la intuneric.In borcan este bine ca fiecare pestisor sa fie asezat putin curbat ,ca sa intepeneasca in pozitia aceasta ;tras prin apa ,si nemaimiscandu-si aripile ca atunci cand era viu ,totusi face miscarile de unduire daca este putin curbat ,ceea ce atrage pestele rapitor .De la un timp,solutia de formalina se tulbura si trebuie schimbata .Putem spune ca:lostrita,stiuca,si somnul se dau bine la broasca Mai bune sunt broastele cenusii ,pestrite pe burta .Prinse in carlig de pielea spatelui ,fara a le produce alta rana ,ele raman multa vreme vii.Vara cleanul prinde cu nadejde broscutele ,pe care le gasim in numar mare pe langa apa .Pe acestea le omoram si le infigem carligul prin gura.

Sursa:"Pescuitul de la A la Z-Ghidul pescarului sportiv"

Somnul pitic

SOMNUL PITIC (Ictalurus nebulosus)

Raspandire
Aceasta specie a ajuns in Europa in penultimul deceniu al secolului 19, fiind adusa
din S.U.A. Prima oara a aparut in Franta (1881), apoi in Germania (1885), pentru ca azi sa fie prezenta in aproape toate tarile continentului nostru.
In Romania apare mai ales in Mures, Crisuri, Somes, Timis si Bega, dar exista multe exemplare si in crescatoriile de crap din judetul Bihor (Cefa, Inand, Taimasda).
Descriere
Somnul pitic seamana ca forma cu somnul obisnuit, desi nu este inrudit cu acesta, intrucat face parte din alta familie (Ictaluridae). Atat pe maxilarul inferior, cat si pe cel superior, pestele are cate 4 mustati. Cele de pe maxilarul superior sunt repartizate astfel: doua in apropierea coltului gurii, aplecate in jos, celelalte doua in apropierea ochilor si indreptate in sus, putin inapoi, ca niste coarne. Cele 4 mustati de pe maxilarul inferior sunt mai scurte si dispuse intr-o singura linie. In spatele inotatoarei dorsale, somnul pitic are o inotatoare adipoasa, la fel ca pestii din familia pastravului. Tesuturile musculare puternice din apropierea cozii se observa usor prin proeminentele ce le alcatuiesc sub pielea subtire a pestelui.
Coloritul este deosebit de frumos. Spatele si partile laterale sunt brun-negricioase, uneori cu o nuanta liliachie, cu marmoratii slab conturate. Regiunea burtii este alb-galbuie. Irisul ochilor este argintiu. Exemplarele mai tinere sunt mai roz sau mai liliachii si in general mai deschise la culoare decat cele batrane.
Dezvoltare
Lungimea medie a somnului pitic este de 18-25 cm, depasind rareori 40 cm. Greutatea medie este de 160-200 g; foarte rar (in crescatorii) s-au prins si exemplare de 1 kg.
Biologie
Somnul pitic prefera apele linistite, bogate in vegetatie submersa, cu fundul acoperit cu nisip sau mal. In rauri, cauta cu predilectie locurile unde apele sunt mai domoale. Primavara si toamna sta in portiunile mai putin adanci ale apelor, in timp ce in zilele toride de vara se retrage catre zonele unde apa este mai adanca. Se misca putin in timpul zilei, mentinandu-se, mai curand inactiv, in apropierea fundului apei.
Hrana somnului pitic consta din icre, alevini si pui de peste, insecte acvatice si larvele acestora, materii vegetale aflate in descompunere, seminte de plante, detritus etc. Fiind consumator de icre, somnul pitic este un peste daunator atat in apele naturale unde s-a inmultit, cat si mai ales in crescatoriile de crap, unde specialistii recurg la orice metoda pentru a-l elimina.
Atinge maturitatea sexuala, de regula, la varsta de 2 ani, mai rar 3 ani. Reproducerea are loc in aprilie-mai, cand femelele depun cate 2000-3000 boabe de icre cu diametrul de 3-4 mm.
Somnul pitic se hraneste activ incepand cu primavara si pana toamna; odata cu venirea iernii, patrunde in stratul de mal de pe fundul apei pentru a “hiberna” pe toata durata anotimpului rece, stand in completa nemiscare.
Carnea sa este gustoasa, fara oase, foarte apreciata.
Pescuitul Sportiv
Se pescuieste prin metoda cu plumbul pe fund. Pe fir se fixeaza doua carlige de dimensiuni medii, cu tija dreapta, iar ca nada se pot folosi rame, insecte mici, felii subtiri de peste. Primavara se gaseste mai ales in zonele de apa mai putin adanci, cu apa mai calda (locurile unde se reproduc obletii si platicile) si unde se pot prinde mai multe exemplare de somn pitic intr-un timp relativ scurt. Fiind foarte mancacios, el musca carligul atat de energic, incat se inteapa singur, pescarului neramanandu-i decat sa observe smucitura firului pentru a sti ca a capturat somnul pitic. Obosirea pestelui prins in carlig este usoara, desi exemplarele mai mari se apara cu inversunare, prilejuind astfel pescarului clipe placute. In timpul verii, somnul pitic trebuie cautat in zonele unde apa este mai adanca.

Legea nu prevede limita minima admisa la pescuit.

Sursa:http://ghidpescuit.ro/specii-de-pesti/din-ape-de-ses/somnul-pitic/

Pescuitul cu insecte

VIERMUSI-Colectarea lor nu este prea placuta ,totusi pescarul nu renunta la ei ,deoarece viermele de carne este una dintre cele mai ademenitoare momeli pentru aproape toti pestii nerapitori.Viermusul nu este altceva decat larva alburie a mustei mari ,albastruie,care se aseaza vara pe carne ,depunand o multime de oua albe,deoarece la pescuit avem nevoie de o cantitate mai mare de viermusi ,pe care nu-i gasim la intamplare ,va trebui sa-i pastram ;Iata cum procedam:vara ,cand este arsita ,pnem intr-o galeata stricata sau intr-o ladita de lemn cu fundul gaurit ,resturi de carne sau un cap de berbec ,pe care le expunem la soare .In curand se vor aduna mustele ,care vor depune sumedenie de oua .Dupa 48 de ore ,viermii vor misuna pe capul de berbec ramas la caldura .Sub vasul cu fundul perforat asezam un alt vas ,in care am aruncat cativa pumni de rumegus de lemn sau tarate.Viermii vor cadea in ladita de jos .Stand in rumegus sau tarate ,ei isi pierd curand mirosul greu.Cei care nu au cazut vor fi scuturati.Deoarece spre toamna ,mustele de carne dispar ,trebuie sa ne facem o provizie de viermi ,care sa ne ajunga pana la sfarsitul sezonului.Adunati in felul aratat mai sus varsati apoi intr-un vas ,pe fundul caruia am pus un strat gros de pamant umed,lutos .Ei se vor retrage in pamant ,unde vor ramane amortiti ,de aici vom lua treptat ,cati avem nevoie .Daca ii punem cateva minute in apa calduta ,isi recapata vioiciunea .Pe carlig se insira ,fie cate unul singur ,intepand in partea lui mai groasa ,fie facand din ei o salba de patru-cinci.

Viermele de tarate de faina-de asemenea o momeala la care trag multi pesti

Cosasul-o nada cautata de toti pestii ,tot atat de mult ca si rama .Il cunoaste toata lumea.Sunt mai multe specii .Pestii se dau la toate ,dar daca este vorba sa alegem ,vom culege dintre cei care s-au dovedit mai ademenitori .Nu sunt buni cei mici de tot ,cu trupul moale,de culoare cenusie ,cei prea mari ,cu trupul mai lung de 2 cm.,cei fara aripi ,cu burta groasa ,cei scursi ,grosi,cu picioarele foarte lungi si care au in coada o prelungire ca un fel de sabie.Mai buni sunt cei mijlocii cu o lungime de 1-2 cm.,cu aripi,lungi,de culoare galbena ,rosiatica,cafenie sau cenusie.Ii putem prinde mai usor dimineta pe roua cand ingreuiati de apa ,nu pot sari.Cosasul va fi prins in carlig in felul urmator :infigem varful carligului dupa cap ,la ceafa,scotandu-l pe la coada .Aripile trebuie sa stea cat mai desfacute

Burlaul-(carabete,scorobete)este larva acvatica a unei gaze inaripate ,numita frigarea care traieste in nisipul si namolul celor mai multe ape curgatoare si statatoare.Larvele sunt usor de recunoscut ,isi fac o casuta in forma de teaca ,din nisip ,bucatele de lemn etc.in care traiesc tinandu-si afara numai capul negru si cateva picioare latarete cu ajutorul carora se tarasc.Impreuna cu teaca au o lungime de 1-2 cm.si o grosime egala cu a unui pai de secara .Le gasim usor in cateva minute putem aduna atatea larve ,cat sa ne ajunga pentru o zi .Daca rascolim nisipul sau namolul din marginea apei,chiar si pe cel neacoperit ,insa imbibat cu apa ,le vom observa stand ca niste betisoare cenusii ,nemiscate.Le vom aduna intr-o cutie de tabla ,in care vom pune muschi sau rumegus umed.Inainte de a pune larva in carlig ,o scoatem din teaca ,
prinzand-o cu unghiile de cap.Din teaca va iesi un fel de vierme alb-galbui pe care il infiram in lung ,incepand de la cap .Este o nada foarte buna pentru multi pesti si in special pentru pastravi.
Pescuim lasand-o sa se scufunde intre doua ape .Carligele pe care le vom intrebuinta pentru o atare nada trebuie sa fie mici si subtiri.

Gandacul de mal-este o momela potrivita pentru cleni .Uneori se dau bine la el si pastravii mari.

Babita-(denumire data si utilizata de pescari)este o larva care traieste in apa fiind,de asemenea,o momeala buna.In serile de vara ,vedem adeseori deasupra apelor roind niste gaze care zboara intr-o parte si alta,se lasa pe oglinda apei si se ridica iarasi direct in sus.Daca prindem vreuna ,vom vedea ca este o insecta mica ,fragila,cu aripi lungi si transparente ,al carui corp se termina cu trei fire subtiri si lungi.Sunt efemerele gaze "de o zi"care au iesit din apa sa joace jocul de nunta si,dupa o viata in care soarele nu rasare de doua ori ,mor.Efemerele care cad in apa cu miliardele ,sunt o hrana cautata de pesti ,mai ales de pastravi si de lipani.Fiind insa prea mici si prea fragede ca sa poata suporta inteparea unui carlig,nu le putem folosi ca nada,in schimb exista muste artificiale care le imita forma.Babita este larva efemerei .Ea traieste timp indelungat in nisipul si malul apei ,constituind una din cele mai bune momeli .Este o larva bruna-galbuie ,cu trup lunguiet ,in inele,semanand cu un rac mic .O gasim pretutindeni ,in namolul apelor .Chiar si in cele mai repezi paraie de munte sunt locuri line ,unde se depune nisip malos ,in care vom gasi babite.Cu un vas vechi ,pe care-l putem fixa in varful unei prajini ,sau chiar numai cu mana ,scoatem cate putin mal ,deasupra caruia varsam putina apa .Larvele vor iesi indata la iveala .Le spalam de namol si le pastram intr-o cutie ,intre muschi umed .Incepand din primavara si pana la inceputul lui august ,babitele se gasesc in numar mare ,pretutindeni.Ele se tin bine in carlig ,nu se sfasie usor .Toti pestii se dau la aceasta nada ,dar mai mult decat toti ceilalti se dau bibanii.
Aproape toate "mustele"pot sa fie folosite ca mpmeala .Chiar si cele de casa pot fi utilizate ca nada la pestisorii mici ,cei pe care ii prindem ca sa-i intrebuintam drept momeala pentru pestii mari,rapitori

Musca de arin-este o insecta tricoptera pe care o recunoastem usor .Vara pe cand pescuim ,vom vedea deseori zburand o insecta verzuie ,ce pare destul de mare .Inainteaza cu greu ,dand neregulat din aripi .Cand ajunge deasupra apei ,isi ridica de multe ori aripile in sus si se lasa sa cada ,dar abia a atins oglina apei ,ca se si inalta din nou.In curand se va aseza pe o tufa sau o buruiana ,unde o vom gasi cu usurinta .Este de culoare verzuie ,cu aripi brune-stravezii mult mai lungi decat trupul scurt si gros ,pe care si le tine orizontal ,pliate in lungul trupului .Traieste mai ales pe arinii de langa apa,dar-de la ses si pana la padurile de brad-o vom gasi pe tot felul de copaci si tufe.Eiind una din cele mai ademenitoare momeli ,daca putem strange asemenea muste de arin ,putem fi siguri ca vom prinde pesti.Cu ele se pescuieste "pipait",la suprafata apei.Puse in carlig ,nu putem arunca sfoara la distanta mare ,pentru ca sunt prea friabile.

Musca de urzici-poate sa fie cea mai buna nada vie pentru pastravi si lipani.Daca scuturam sau lovim cu un baston urzicile si tufele mici de pe marginea apelor ,se vor ridica de pe ele niste gaze cu aripi transparente care vor zbura zmucit si vor cauta in data sa se aseze imediat pe alta planta ,prinzandu-se de partea de jos a frunzelor.O recunoastem usor :are aripile transparente ,cu mici puncte mai inchise ,iar trupul gros,brun .Caracteristic este ca ,tinuta intre degete ,isi incovoaie abdomenul ,ca si cum ar voi sa te prinda cu clestele pe care il are la ultimul inel .Din nefericire sunt foarte fragede ,se rup de pe carlig ,oricat de fin ar fi acesta .Le vom tine intr-o cutie de chibrituri ,dar nu le putem pastra vii,trebuie sa le omoram ,altfel ne scapa usor .Pescuim cu ele "pipait",la suprafata apei.

Gandacul de brad-il gasim sub coaja brazilor cazuti ;este un vierme alb ,destul de gros,lung de 2-3 cm.,usor curbat.In locurile cu bradetul cazut avand la indemana o toporica cu care sa desprindem coaja uscata,vom putea aduna viermii necesari pentru o zi intreaga de pescuit .Cu o atare momeala pescuim lasand-o sa se scufunde.Mai exista si alte momeli naturale:greierii de camp si de casa,buburuzele,furnicile mari,coropisnita,lipitorile

Sursa:"Pescuitul de la A la Z-Ghidul pescarului sportiv"

Stiuca

STIUCA (Esox lucius)

Raspandire
Stiuca traieste in toate apele dulci din Europa, exceptie facand doar Peninsula Iberica, Grecia, Albania si regiunea dalmatiana din fosta Iugoslavie. Poate fi intalnita uneori chiar si in lacuri alpine, pana la altitudinea de 1500 m, ceea ce demonstreaza marea sa capacitate de adaptare la cele mai variate conditii.
In Romania, stiuca traieste in toate apele dulci, atat curgatoare, cat si statatoare. In apele lacurilor colinare si de ses ea poate fi intalnita pretutindeni in aval de zona mrenei. Cele mai multe exemplare se gasesc in baltile de revarsare ale Dunarii, precum si in Delta. Apare si in crescatoriile de peste, unde raspandirea sa in numar exagerat este impiedicata de piscicultori. Stiuca poate fi gasita si in regiunile din apropierea varsarii Dunarii, unde apele sunt semisaline (asa-numita apa “brack”, adica apa dulce cu o salinitate scazuta), desi aceste locuri nu constituie un mediu prielnic pentru stiuca (lacurile lagunare Razelm-Sinoe, Zmeica, Golovita etc.).
Descriere
Corpul stiucii este alungit, usor turtit lateral, capul de asemenea lunguiet, putin curbat din profil. Botul seamana cu ciocul de rata. Stiuca are o gura larga, cu falcile care se deschid pana sub ochi, in asa fel incat poate inghiti un peste aproape de aceeasi marime. Dintii sunt bine dezvoltati, puternici si ascutiti. Maxilarul inferior este mai lung decat cel superior. O alta caracteristica este inotatoarea dorsala, situata departe de cap, in apropierea cozii, la acelasi nivel cu inotatoarea de sub coada. Linia spatelui este usor bombata, in timp ce linia ventrala este dreapta. Ochii sunt dispusi sus, in regiunea fruntii.
Coloritul stiucii ii serveste la “camuflare”, fiind armonizat cu culorile predominante in mediul in care traieste exemplarul respectiv. Spatele poate varia de la gri-verzui la galben-verzui, aproape negru uneori sau cafeniu inchis. Partile laterale sunt marmorate cu pete maronii, oliv sau negricioase. Burta este uneori galbuie, alteori albicioasa, presarata de asemenea cu pete mai mici sau mai mari. Intreg corpul are o stralucire rosiatica sau liliachie, la fel ca si inotatoarele, care sunt vargate cu dungi cenusii dispuse transversal, pe mai multe randuri. Cateodata capul si partile laterale ale corpului sunt atat de des patate, incat nu se mai poate observa culoarea de baza. Se observa deci ca stiuca se poate ascunde foarte bine in locurile cu stufaris sau cu alte plante acvatice submerse.
Dezvoltare
Fiind o rapitoare feroce, foarte lacoma, stiuca este un peste care se dezvolta foarte rapid. De regula, la varsta de un an atinge deja 25-30 cm si greutatea de 250 g. Lungimea sa medie (in apele dulci din tara noastra) este de 40-50 cm, iar greutatea medie variaza intre 1 si 1,8 kg. Stiuca poate atinge si o lungime de 1,5-1,8 m, in acest caz depaseste greutatea de 20-22 kg. Bineinteles, aceste exemplare sunt foarte rare.
Biologie
Spatiul de viata al stiucii este constituit de apele dulci lent curgatoare sau statatoare, ale caror maluri sunt acoperite de stuf, papura etc. De regula, prefera apa curata si evita portiunile mlastinoase. Nu sta in adancul apelor, putind fi intalnita intotdeauna “intre ape”, in locurile unde misuna pestii de talie mica, care ii asigura hrana de baza. Printre sau langa firele de iarba sau de stuf din lac sau printre tulpinile de papura, gratie coloritului sau specific, se contopeste cu mediul respectiv, unde sta la panda, aproape nevazuta. Pandeste in nemiscare, pentru ca la apropierea prazii sa se repeada asupra ei energic, rapid, intreaga conformatie a corpului stiucii este perfect adecvata acestui atac rapid si puternic. Are o vedere extrem de buna, dublata de elasticitatea si mobilitatea apreciabile ale corpului, insfaca prada cu multa indemanare cu ajutorul dintilor sai puternici. Dintii ii servesc numai la prinderea prazii, nu si la mestecarea hranei, deci ii foloseste exclusiv pentru a musca. Pestii mai mici ii prinde de obicei de mijloc si ii intoarce apoi continuand sa inoate pentru a-i putea inghiti cu capul inainte.
Stiuca este pestele rapitor cel mai mancacios si cel mai curajos din apele noastre. Pofta sa nu are limite. S-a intamplat adesea ca o stiuca sa inoate ore in sir cu un peste in gura, inghitit doar pe jumatate, pentru ca hrana consumata in prealabil nu fusese digerata inca si ultima sa captura nu mai avea pur si simplu loc in stomac. In lipsa unor pesti de talie mica, stiuca ataca si alte stiuci de aceeasi marime, desi in acest caz captura ii poate fi fatala, deoarece se poate ineca. Canibalismul sau, de asemenea, nu cunoaste margini: devoreaza propria progenitura, ba chiar in timpul reproducerii femelele mai mari mananca adesea masculii mai mici care, cu putin inainte, le-au fost parteneri in actul reproducerii. Nu este deci de mirare ca stiuca este dusmanul cel mai de temut al tuturor pestilor de apa dulce. Dar trebuie spus ca ea ataca orice i se iveste in cale si i se pare comestibil, indiferent daca este vorba de un soarece sau sobolan cazut in apa, sarpe sau broasca, pasari mici sau insecte cazute pe luciul apei. S-au semnalat cazuri cand stiuci flamande au piscat de bot vacile duse la adapat. Pofta la fel de mare in tot timpul anului, atacurile sale decise, precum si modul inversunat in care se apara odata ce carligul a fost intepat, toate acestea fac ca stiuca sa fie unul dintre pestii cei mai interesanti din punct de vedere al pescuitului sportiv. Organismul stiucii este extrem de rezistent, lucru dovedit si de faptul ca destul de des se prind exemplare in intestinele carora se gasesc strune confectionate din sarma de otel, linguri folosite de pescarii sportivi, ba chiar si carlige duble sau triple. Si in asemenea conditii pestele continua sa vaneze pentru a-si satisface foamea mistuitoare. Au fost cazuri in care, dimineata, o stiuca a inghitit lingura si carligul triplu, rupand struna. Dupa amiaza, aceeasi stiuca a fost prinsa de acelasi pescar, in acelasi loc, cu un alt drilling cu lingura sclipitoare de tip “Heintz”, desi in gura pestelui respectiv se mai putea vedea coada carasului inghitit cu putin inainte. Pescarii spun ca li s-a intamplat ca stiuca prinsa sa fie inghitita in timp ce pescarul o obosea de o alta stiuca, norocosul pescar prinzand astfel doua stiuci deodata cu un singur carlig.
In legatura cu apetitul stiucii mai trebuie mentionat faptul ca nici in timpul iernii nu-i scade pofta, desi este mai greu sa-si astamipere foamea din cauza hranei insuficiente din aceasta perioada. In aceste luni, stiuca duce o viata mai mobila, nu sta la panda, ci porneste la vanatoare. Pescuitul prin copca taiata in gheata se bazeaza tocmai pe pofta deloc micsorata a stiucii chiar si in lunile cele mai geroase; rezultatele sunt bune. Se intelege deci, tinand seama de cele de mai sus, cum de se dezvolta stiuca atat de rapid. Digestia ei este rapida, dar eficienta cu care utilizeaza substantele nutritive este destul de redusa. Acest lucru este demonstrat de unele cercetari efectuate in conditii de acvariu, in cursul carora s-a stabilit ca pentru a-si spori greutatea corporala cu 1 kg o stiuca are nevoie sa consume aproape 10 kg de hrana! Se poate calcula deci ce cantitate enorma de peste este consumata anual de stiucile care populeaza baltile si lacurile. In unele crescstorii de pesti din occident, in bazinele cu crapi mari, se introduc adesea intentionat cateva exemplare de stiuca, care exercita in bazin rolul de “peste-politist”, adica mananca toate exemplarele mai mici ale unor specii fara valoare care s-au raspandit in helesteu si care concureaza crapul, consumand hrana care ii este destinata. Stiuca este denumita si pestele-sanitar al apelor dulci si mai ales al crescatoriilor de crap, pentru ca devoreaza toate exemplarele bolnave sau moarte din bazinul respectiv.
Stiuca este un peste extrem de rezistent. Ea nu moare nici in conditiile cele mai vitrege, iar daca ii lipseste hrana, cel mult se dezvolta mai lent. Nu prea simte durerea sau o suporta foarte usor, daca, de-abia scapata de moarte, cu carligul agatat in gura (pe care l-a rupt de pe fir), este in stare sa inghita imediat o alta momeala ce-i apare in fata. Rezista bine si la vatamarile corporale. Spuneam mai sus ca in stomacul stiucilor pescuite s-au gasit fire intregi si carlige, dupa cum au fost prinse exemplare in corpul carora era implantat un carlig mare, rupt probabil candva de pe fir.
In conditiile apelor de la noi, dupa mihalt, stiuca este pestele care se reproduce cel mai devreme. De regula, la sfarsitul lui februarie stiucile incep reproducerea, adunandu-se in grupuri sub stratul de gheata inca netopit. Perioada de reproducere se poate prelungi pana la sfarsitul lui martie, iar in cazul unor ierni deosebit de geroase, chiar pana la inceputul lui aprilie.
De regula, masculii ajung la maturitatea sexuala in cel de-al treilea an de viata, femelele la 3-4 ani. In functie de marime, o femela depune cate 100000-350000 de boabe de icre, dar exemplarele deosebit de mari detin in ovare chiar cantitati ce depasesc o jumatate de milion de icre, pe care le depun intr-o singura portie. Icrele sunt de culoare galbuie si au un diametru de 2,5-3 mm.
Carnea stiucii este destul de gustoasa, desi are multe oase. Si icrele sale sunt deosebit de gustoase.

Pescuitul Sportiv
Stiuca pandeste cu maxima atentie tot ceea ce se intampla in jur, atacand totdeauna prin surprindere, printr-o zvacnire energica, rapida si cu multa forta, in 90-98% din cazuri, atacul stiucii nu da gres. Daca totusi acest lucru se intampla, ea urmareste foarte rar prada ratata, urmarirea fiind de obicei de scurta durata si total lipsita de rezultat. Deci, pentru alegerea celei mai adecvate metode de pescuit, este absolut necesar sa cunoastem biologia acestui peste.
Un alt aspect il constituie timpul necesar stiucii pentru digestie. Cercetarile stiintifice au demonstrat ca hrana inghitita este digerata la o temperatura de 17-20°C a apei in 36-48 ore. Dupa trecerea acestui timp, stiuca este deci nevoita sa vaneze din nou pentru a-si satisface foamea. Daca stim ca intr-o anumita portiune de apa exista stiuci si totusi ele nu musca, insuccesul nostru poate fi explicat prin lipsa de pofta a exemplarelor care s-au saturat cu putin timp inainte de sosirea noastra la fata locului.
Odata prinsa prada, stiuca o inghite intotdeauna cu capul inainte, lucru perfect explicabil prin faptul ca o poate inghiti mult mai usor astfel decat invers. S-a observat de asemenea ca prefera sa consume pesti ale caror inotatoare nu sunt prevazute cu tepi, lucru usor de explicat. Pestii ale caror inotatoare dorsale au tepi tari (biban, biban soare ,ghibort, salau etc.), ascutiti, pot sa i se opreasca in gat provocandu-i dureri. Iata de ce cele mai adecvate momeli pentru stiuca sunt carasul, porcusorul, babusca, obletul si rosioara, care nu au tepi in aripioara dorsala.
Stiuca prefera pestele viu bucatilor de peste sau exemplarelor moarte. Momeala sub forma de bucati de peste sau pesti morti o incita numai daca este condusa cu maiestrie prin apa, astfel incat aceasta sa efectueze miscari vibratorii sau serpuitoare similare cu miscarea de inot a pestilor mici. Daca nu facem altceva decat sa tinem carligul nadit in apa, nu vom prinde stiuca decat in cazul in care utilizam momeala vie.
Pentru pescuitul eficient al stiucii este utila si cunoasterea altor caracteristici biologice ale acestei specii. Astfel, spre exemplu, este bine sa stim ca stiuca sta la panda intotdeauna in acelasi loc, efectuand atacuri asupra prazii pe o raza de 1-2 metri, dupa care revine exact in locul initial. Daca a ratat atacul sau a intampinat vreo neplacere (a muscat carligul nadit oferit de pescar, dar s-a rupt firul; a observat pescarul etc.), stiuca va reveni totusi la locul sau pentru a repeta panda si atacul. Remarcand deci faptul ca atacurile stiucii se repeta in acelasi loc, trebuie sa aruncam carligul nadit mereu in acelasi loc. Pentru aceasta este insa necesar sa stabilim cat mai exact aceste locuri sau, in caz ca mergem mai departe pe malul apei, sa retinem unele repere spre a recunoaste mai tarziu locul respectiv.
Experienta pescareasca a demonstrat ca stiuca este foarte incitata de acele specii de pesti care de fapt nu traiesc in zona respectiva. Din acest motiv s-au obtinut rezultate deosebit de spectaculoase prin utilizarea carasului auriu drept nada, intrucat acest peste, complet necunoscut stiucii, i-a sporit instinctul rapitor. Experientele au dovedit ca stiucile nu s-au odihnit catusi de putin si nu s-au lasat pana nu au muscat carasii aurii respectivi, desi zona era populata cu mari cantitati de alte specii de pesti de talie mica, in mod obisnuit o masa bogata pentru ele.
Inteparea stiucii pe carlig este intotdeauna semnalizata in prealabil de miscarile bruste, agitate ale pestelui viu folosit ca momeala. De regula, stiuca apuca mai intai momeala, o invarte de cateva ori in cavitatea bucala si de-abia apoi o inghite. De multe ori asteapta mai intai cateva minute cu prada in gura, pentru a se avanta apoi brusc spre adancurile apei. Pentru stabilirea cat mai exacta a clipei cand trebuie intepat carligul, este bine sa cunoastem si sa anticipam toate aceste faze, indeosebi trebuie sa avem grija in cazul apelor cu vegetatie submersa abundenta, unde stiuca poate sa dispara ducand cu ea si carligul. Lupta de aparare a stiucii este caracterizata prin salturi bruste si avantarea in cele mai variate directii, aceste momente constituind clipe de suprema satisfactie in pescuitul sportiv al stiucii. In timp ce o obosim, ea executa sarituri chiar si deasupra suprafetei apei, lucru ce contribuie la sporirea spectaculozitatii pescuitului. In aer, stiuca scutura parca din cap si s-a intamplat ca ea sa scuipe carligul nadit si sa scape. Unii pescari sustin ca stiuca se pescuieste pe timp de toamna sau iarna, calificand ca ineficienta pescuirea acesteia pe timp de vara. Experienta a demonstrat ca uneori si in zilele de vara pescuitul stiucii poate da rezultate bune, trebuie doar cautat locul exact unde pestele sta la panda, spre a-i oferi chiar acolo carligul cu momeala. Metoda cea mai buna in aceasta perioada este scufundarea carligului nadit cu momeala vie in locul respectiv. Situatia se schimba insa radical odata cu sosirea zilelor mai reci de toamna, cand scade numarul pestisorilor cu care se hraneste stiuca. Rarirea acestor specii face ca stiuca sa-si paraseasca locurile de panda si sa porneasca in cautarea prazii. Aceste caracteristici biologice determina folosirea metodei prin “inmuiere” a carligului nadit vara si respectiv a metodei de pescuit cu lingurita, voblerul sau twisterul la vreme de toamna; de asemenea, cu dandineta la copca taiata in gheata, iarna.
La pescuitul cu pluta trebuie sa fixam pe fir, dupa pluta principala, cateva plute mai mici, confectionate din dopuri de pluta, in momentul in care pestele musca, pluta principala se scufunda, tragand dupa ea sirul de plute mici, ceea ce sporeste spectaculozitatea pescuitului la stiuca.
In ceea ce priveste metoda la care se utilizeaza momeala vie, exista opinii diferite asupra felului de carlige folosite. Unii folosesc carlig triplu, altii prefera pe cel simplu, dar nu se incalca sportivitatea nici prin folosirea a doua carlige triple. Carligul simplu prezinta inconvenientul ca se implanteaza destul de des in corpul pestisorului utilizat ca nada, motiv pentru care patrunde mai greu in cavitatea bucala si asa destul de osoasa a stiucii, care invarte momeala in gura si o poate scuipa. Carligele triple patrund cu mult mai multa usurinta in falcile pestelui, insa se scot apoi mult mai greu decat cele simple. Trebuie sa mentionam si faptul ca stiuca reuseste uneori sa scuipe in mod miraculos si carligele triple si sa scape fara a fi scoasa din apa. Unii considera drept cel mai etic carligul cu coada lunga.
Stiucile inoata de multe ori in apropierea fundului apei, motiv pentru care lungimea firului dintre pluta si carlig trebuie reglata corespunzator acestei adancimi. In cazul pescuitului la adancimi mari si aproape de fund, intre carlig si fir se intercaleaza o struna din sarma otelita. Varga trebuie sa fie lunga de 2,8-3 m, eventual chiar mai lunga, dar neaparat usoara si, in acelasi timp, suficient de rigida (mai ales varful) pentru a usura obosirea stiucii. La pescuitul stiucii cu lingura, voblerul sau twisterul, (momeala artificiala fiind prevazuta cu carlig triplu, cu vartej, iar uneori carligul, la randul lui, fiind dotat si cu imitatii de musca artificiala) se foloseste o varga scurta, nu mai lunga de 2 m, flexibila, insa, foarte important cu varful tare.
Dupa observatiile efectuate, stiuca ia mai putin in considerare forma, dimensiunile sau stralucirea momelii artificiale, important fiind mai mult modul in care lingura este condusa de pescar prin apa, si anume miscarea ei unduitoare, vibratoare.
Trebuie mentionat si faptul ca nu o data stiucile deja satule au muscat totusi la pestisorul mic, conservat si invartit odata cu carligul, cu ajutorul unei elice, prin apa. Daca folosim nada vie, ea nu trebuie condusa pe fund, ci putin mai sus. In caz ca fundul apei este accidentat, cu multe pietre sau cu vegetatie bogata, este bine sa folosim carlige speciale, prevazute cu dispozitive pentru impiedicarea agatarii lor repetate in obstacole, in aceste locuri este si mai important sa cunoastem cat mai exact locul unde sta stiuca la panda.
Pescuitul stiucii iarna, necesita o experienta aparte nu numai in ceea ce priveste tehnica, ci si metoda prin care se taie copca în gheata. Orificiul taiat in gheata nu trebuie sa depaseasca diametrul de 30-50 cm; de asemenea, nu se taie prea multe deodata, intrucat ulterior nu pot fi controlate corespunzator. Toate copcile se fac in asa fel incat sa se afle in raza vizuala a pescarului, iar locul exact se marcheaza si prin cate o “antena” dintr-un fir de papura sau stuf. Este indicata folosirea carligului triplu, care se trece prin corpul pestisorului-nada, in imediata vecinatate a inotatoarei dorsale, cu grija pentru a nu-i rani sira spinarii. La pescuitul la copca se foloseste si dandineta. Aproximativ 25-30 m de fir uns cu vaselina in prealabil si infasurat apoi pe mulineta este suficient. Tot atat de buna este insa si o simpla bobina.
Daca pluta s-a miscat, asteptam cateva clipe, apoi intepam carligul. Din cauza lipsei de spatiu, inteparea se reduce aici doar la o miscare prin care firul este tras brusc afara din copca, in apele reci, iarna, stiuca se apara mai putin, motiv pentru care obosirea ei nu ridica probleme deosebite. Evident, metoda nu este la fel de spectaculoasa ca celelalte.
La pescuitul de iarna, temperatura uneori foarte coborata impune o imbracaminte corespunzatoare, ca sa nu mai vorbim de faptul ca un termos cu ceai fierbinte este totdeauna binevenit. Dimpotriva, daca ni se face frig si batem din picioare pentru a ne incalzi, avem toate sansele sa speriem toate stiucile din zona.
Pescuitul stiucii da rezultate bune in tot cuprinsul zilei, din zori si pana seara, cu conditia sa dispunem de cunostintele, experienta si sculele necesare.

Lungimea minima admisa la pescuit: 40 cm

Sursa:http://ghidpescuit.ro/specii-de-pesti/din-ape-de-ses/stiuca/

Pescuitul cu naluci

Nalucile

Ideea de a inlocui unele din momelile naturale cu imitatii o intalnim inca din antichitate ,chiar si la unele popoare primitive.Pescuitul cu nade artificiale s-a raspandit printre pescari mai ales in ultimele veacuri ,pe de o parte pentru a inlatura greutatea pe care o intampinau la procurarea momelilor naturale ,iar pe de alta parte ,fiindca pescuitul cu ele prezinta multe avantaje,facand acest sport mult mai placut
Cu mici exceptii nadele artificiale se folosesc numai la pestii rapitori care se arunca si prind prada fara sa o mai examineze mult ,cum fac pestii nerapitori.Momelile artificiale se impart in doua categorii:
-nalucile si mustele artificiale
Din grupa nalucilor fac parte:
-lingurile de diferite tipuri
-pestisorii artificiali
Mustele artificiale constitue nada speciala cu care ademenim pastravii,lipanii si clenii
NALUCILE-cu care pescuim tragandu-le prin apa fac miscari circulare sau ondulatorii ,imitand un pestisor care se joaca sau unul bolnav-prada usoara-Sclipirea lui atrage atentia pestelui rapitor il atata si-l face sa se repeada si sa apuce carligele ascutite cu care este inzestrat naluca pescarul intervine imediat cu manevra (lovitura)de intepare si pestele rapitor isi incepe lupta pentru viata .Pentru ca o naluca sa fie buna ,trebuie sa fie ademanitoare ,sa aiba carlige care sa prinda bine ,sa se scufunde la adancimea dorita si,trasa prin apa ,sa faca miscari asemanatoare celor ale pestelui viu .Spre a fi atragatoare pentru pestele pe care-l cautam ,ea trebuie sa indeplineasca urmatoarele conditii:
-sa aiba un volum potrivit ;
-sa fie de o forma(silueta) care sa semene (in cazul pestilor artificiali) cu pestisorii ce constituie prada obisnuita a rapitorului;
-sa functioneze bine in apa ,la cea mai mica tractiune a mulinetei;
-stralucirea nalucii sa fie adegvata gradului de claritate a apei si luminozitatii zilei;
-sa aiba o greutate potrivita ,spre a nu speria pestii la caderea ei in apa;
Numai dupa o experienta mai indelungata ajunge pescarul sa pescuiasca cu naluci,manuirea lor carand mare indemanare si iscusinta,este greu sa le conduci bine printre diferitele obstacole ,fara sa le agati indata.Insa pana la pescuitul cu naluci ,practicand celelalte metode de pescuit ,pescarul trebuie sa-si dobandeasca indemanarea necesara si sa stie sa-si aleaga cu usurinta cateva naluci bune pentru pestii pe care vrea sa-i prinda .Va trebui sa aiba o mica colectie ,alcatuita din cel putin patru-cinci .Un sfat sa nu ravneasca la naluci mari ,deoarece cu cele mici ,poate obtine,de obicei un rexultat mai bun .Pe apa limpede va folosi naluci de culoare mai inchisa ,iar pe apa mohorata ,naluci mai alburii si mai stralucitoare.Cand apa este tulbure nalucile nu dau rezultate .
Nalucile sunt facute din metal ,din cauciuc,din cotor de pana sau din lemn si au aripioare in forma de elice ,fie palete oblice care in apa le imprima o miscare de rotire ,le face sa se invarteasca ,sclipind;altele au trupul curbat ,prin aceasta urmarindu-se acelasi scop.Exista si alte naluci care nu imita forma pestisorului ,anume "lingurile"-bucatele de tabla stralucitoare ,in forma de lingura fara coada la care se ataseaza carlige.Oricat ar parea de curios ele atrag pestele rapitor ,
chiar mai bine decat imitatiile de pestisori .In apa trase incet impotriva curentului,capata o miscare de rotire rapida ,imprastie luciri si incita atacul rapitorului .Se deosebesc unele de altele mai mult in ceea ce priveste marimea si felul cum sunt montate carligele .Unele au luciri argintii
(pentru vreme noroasa)altele aurii (pentru zile cu soare)De obicei sunt facute din tabla densa si groasa sau din cupru ,nichel etc.unele sunt facute din sidef .In comert se mai gasesc si imitatii de rama,facute din cauciuc ,desi le imita foarte bine ,nu are rost sa le folosim ;inainte de a o apuca pestele o pipaie ,o cerceteaza si "simte"indata ca nu este ceea ce cauta el

Sursa:"Pescuitul de la A la Z-Ghidul pescarului sportiv"

Tiganusul

TIGANUSUL (Umbra krameri)

Raspandire
Tiganusul este un peste caracteristic bazinului hidrografic al Dunarii mijlocii. Se gaseste in Dunare si in foarte multe dintre apele care se varsa in ea, de la Viena si pana la varsarea in Marea Neagra. De asemenea, este prezent si pe cursul inferior al bazinului Nistrului. In Romania se gaseste in bazinele Teleormanului si Neajlovului, langa Bucuresti in lacurile Chitila, Pantelimon, Cernica, pe cursul inferior al Somesului si Crisurilor, in mlastinile Ecedului (Carei-Satu Mare), in lacul Razelm, in unele balti de langa Sulina si Caraorman si in balta Cristesti de langa Iasi.
Descriere
Capul este comprimat lateral, gura mica, terminala, putin oblica, cu dinti mici, identici. Corpul, moderat alungit, este acoperit cu solzi mari care lipsesc la baza inotatoarelor. Pedunculul caudal este comprimat lateral. Corpul pestelui nu are linie laterala. Caudala este rotunjita.
Corpul tiganusului este brun, cu reflexe violacee mai intunecate pe spate, ventrala galbuie. Pe laturile corpului se vad o serie de pete mai intunecate, negricioase, de forma neregulata. Pe mijlocul corpului se afla o dunga mai deschisa la culoare, inotatoarele sunt galbui-cenusii sau brune uneori.
Dezvoltare
Atinge lungimea de 12 cm. Acest peste traieste numai 2 ani, mai rar 3 ani in bazinul Panonic, iar exemplarele din Delta Dunarii ating si varsta de 5 ani, varsta la care ajung la o lungime de 8-9 cm.
Biologie
Tiganusul este o specie de apa dulce. Traieste in special in balti mici, cu multa vegetatie, cu fundul malos. La secarea apei din balta rezista mult timp si suporta limita maxima a lipsei de oxigen din apa, deoarece poate respira si cu vezica cu aer, puternic vascularizata.
Se reproduce in martie-aprilie, mai rar la inceputul lui mai, la o temperatura a apei de 13-17°C. O femela depune intre 800 si 1800 de icre, cu un diametru de 2 mm.
Tiganusii traiesc in bancuri mici, mai mult in apropierea fundului apei, ferindu-se de lumina. Miscarea inotatoarelor perechi este alternativa, cea ce este o caracteristica a speciei. Consuma nevertebrate mici acvatice (larve, moluste mici, insecte acvatice, larve de Chironomide), ocazional icre sau alevini de pesti.
Pescuitul Sportiv
In zonele unde traieste, tiganusul este prins de pescarii sportivi pentru a-l folosi apoi drept nada.

Legea nu prevede limita minima admisa la pescuit.

Sursa:http://ghidpescuit.ro/specii-de-pesti/din-ape-de-ses/tiganusul/

Pescuitul cu musca artificiala

MUSTELE ARTIFICIALE

Printre nadele artificiale cele mai raspandite si mai bine intrebuintate la pastrav ,lipani si cleni sunt mustele artificiale "musculitele"cum le numeste pe scurt pescarul.Care sunt avantajele pescuitului cu aceste momeli din pene ,matase,peri,legate cu maiestrie in jurul unui carlig mic ?In primul rand nu mai suntem obligati sa adunam nade naturale ,ne scapa de utilizarea acelor specii de insecte cautate de pesti,pe care cu greu le gasim,iar daca le gasim ,cu greu le putem folosi,deoarece sunt atat de mici si de fragede incat nu le tine carligul;pe de alta parte musca artificiala poate fi schimbata usor in functie de "preferintele"fiecarei specii de pesti ,iar pe de alta parte ,cu una si aceeasi nada putem pescui nenumarate exemplare din aceeasi specie ;nu ne murdarim ca atunci cand pescuim cu momeli naturale;pestii sunt raniti foarte usor ,ceea ce ingaduie eliberarea celor mici ,care vor continua sa traiasca .Si in afara de toate acestea ,este placerea deosebita ,greu de definit,pe care o ofera pescuitul cu musculitele.Nu toti pestii pot fi pescuiti cu muste artificiale desi cate odata se arunca la aceasta nada si alte specii ,ea ramane insa momeala obisnuita pentru pastravi si lipani ,cei mai valorosi pesti ai apelor noastre.Dar sa nu uitam cleanul ,specie omnivora ,are si el momelile lui artificiale la care sare ,dand prilej pescarului de la ses sa practice si el o atare metoda de pescuit .Initial au fost gandite si realizate in asa fel incat sa imite cat mai fidel diferite larve,nimfe,insecte zburatoare sau acvatice.Astfel prin perfectionare cu timpul s-a ajuns la realizarea multor modele .Mustele artificiale se impart in doua categorii "uscate"si "umede"Dintre atatea feluri de muste artificiale ,pe care sa o alegem?Este o intrebare care il framanta in general pe pescar si mai ales pe incepatori,stapaniti de neancrederea fata de oricare dintre ele isi inchipuie ca insuccesul li se datoreste numai musculitei alese!Pentru apele noastre ,indiferent de anotimp ,e suficienta o colectie de o duzina ,din diferite feluri de musculite .Multi pescari cu experienta ajung,la sfarsitul carierei lor sa pescuiasca cu patru-cinci tipuri de musculite ,obtinand rezultate foarte bune.Musculitele se pastreaza in cutii cu mai multe compartimente ,fiecare tip in cate o despartitura ,ca sa le putem gasi cu usurinta .Cutiile vor fi bine inchise ,ca sa nu patrunda moliile .Altfel ne vom pomeni intr-o buna zi ca in loc de musculite avem doar niste carlige de pe care au disparut penele si legaturile.

Sursa:"Pescuitul de la A la Z-Ghidul pescarului sportiv"

Tiparul

TIPARUL (Misgurnus fossilis)

Raspandire
Originar din Europa Centrala si cea rasariteana, tiparul este prezent in tot bazinul dunarean, in Romania se gaseste in Dunare si Delta, in toate baltile, bratele moarte, lacurile si iazurile din interiorul tarii, exceptand apele de munte.
Descriere
Corpul este alungit si gros, aproape cilindric in sectiune, acoperit cu solzi mici si cu un strat mucos care il fac alunecos. Capul este gros, usor comprimat lateral. Gura semilunara, inferioara, cu buza superioara carnoasa, continua. Tiparul are 10 mustati, dintre care 6 langa gura, iar doua scurte pe mandibula. Sub ochi, tiparul are cate un ghimpe ascutit, ascuns bine sub piele. Pedunculul caudal este comprimat lateral, iar inotatoarea caudala rotunjita. Capul pestelui nu are solzi, in schimb istmul este complet acoperit cu solzi.
Dorsala este cafeniu inchisa, presarata cu pete negricioase marunte. Aceasta zona cafenie este marginita de o dunga ingusta, neagra, care se intinde de-a lungul intregului corp al pestelui. Sub aceasta dunga, corpul pestelui este cafeniu deschis, dupa care urmeaza o noua dunga negricioasa, mai lata, de la ochi pana la baza caudalei. Sub aceasta dunga, corpul este galben-ruginiu, cu pete cafenii, dupa care urmeaza o a treia dunga negricioasa, intrerupta si ingusta, inotatoarele tiparului sunt fumurii, cu pete intunecate. Coloratia tiparului variaza mult ca intensitate dupa gradul de limpiditate si culoarea mediului acvatic in care traieste.
Dezvoltare
Lungimea obisnuita este de 18-20 cm, dar atinge si 24-26 cm.
Biologie
Tiparul este o specie de peste de apa dulce, care prefera fundul malos si cu multa vegetatie, in general, se gaseste in ape fara nici o miscare, dar apare si in raurile de ses cu un curs foarte lent. Tiparul are posibilitatea sa respire prin intestine, ceea ce-i permite sa reziste mult timp si in albiile care au secat. In acest caz il gasim ingropat in mal, ca de multe ori si in timpul iernii. Prin intestinul gros, puternic vascularizat, absoarbe aerul atmosferic si prin anus elimina dioxidul de carbon. Scormoneste tot timpul fundul baltii, de unde inghite si namol, pe langa hrana preferata, care consta din particule de vegetatie, detritus organic, viermi, larve acvatice, mici crustacee, melci, moluste mici etc. De obicei se hraneste in timpul noptii, ziua fiind inactiv, mai mult ingropat in namol. Tinut in mana, putin strins cu degetele, emite un sunet caracteristic datorita eliminarii bruste a aerului din intestin prin anus. Acestui sunet (chitait) ii datoreaza si denumirea de tipar. Se reproduce din martie pana in august. Femela depune icrele, in general, in trei portii, in total 10000-15000 icre.
Pescuitul Sportiv
Pescarii il folosesc ca nada vie la pescuitul somnului, stiucii, salaului, mihaltului etc.

Legea nu prevede limita minima admisa la pescuit.

Sursa:http://ghidpescuit.ro/specii-de-pesti/din-ape-de-ses/tiparul/

Pescuitul in luna Decembrie

Pestii sunt retrasi la adancime, in namol, unde temperatura ramane constant 4 C.

Babusca, obletul se pot prinde rar la apa libera si mai bine la copca, cu sange, libelule, viermusi;
Bibanul - cade bine la copca, mai ales imediat ce ingheata apa, cu pestisor viu, dandineta. Mananca si
rame, viermusi, libelule insa mai slab ca in noiembrie;
Carasul - la copca rar, cu libelule, viermusi;
Cleanul - la apa adanca, cu pluta sau la fund, cu sange inchegat, intestine de pasare, rame rosii, pesti vii, paine;
Mreana- cade rar la rama, meduza de roca;
Scobarul- ca in noiembrie;
Stiuca da rezultate la copca, cu peste viu si dandineta, precum si in apa libera si adanca, cu naluci recuperate lent.

La mare - guvizi.

Sursa:pescuitul.ro

Zarganul

ZARGANUL (Belone belone)

Raspandire
Zarganul traieste peste tot in Marea Neagra si in Marea Azov.
In Romania se gaseste pe tot litoralul marin si in lacul Sinoe.
Descriere
Corpul pestelui este aproape cilindric, serpentiform, acoperit cu solzi mici, caduci, inotatoarea dorsala, cele ventrale si anala se afla in partea terminala a corpului. Botul este foarte lung, cu falca de jos mai lunga decat cea de sus, cu varful cartilaginos, fara dinti. Deci gura este superioara. Falca de sus este prevazuta cu dinti puternici. Linia laterala este completa, cu o curbura in dreptul analei.
Dorsala zarganului este albastruie sau verde, cu puternice reflexe metalice, iar pe mijlocul spatelui are o dunga intunecata, dublata pe ambele parti de cate o linie foarte subtire neagra. Pe laturile corpului se afla cate o dunga lata intunecata, cu reflexe metalice. Laturile si abdomenul sunt argintii, inotatoarea dorsala si caudala palid-cenusii, restul inotatoarelor fiind incolore. Oasele si in special sira spinarii sunt de culoare verde.
Dezvoltare
Lungimea obisnuita este de 50-60 cm, dar rar atinge si 1 m. Greutatea cea mai frecventa este de 35-60 g, dar poate ajunge cu totul exceptional si la 800 g.
Biologie
Zarganul este un peste care traieste in largul marii, in zona pelagica, si datorita formei sale este un bun inotator. Sare uneori afara din apa in urmarirea pestelui prada. Ziua sta mai mult in zonele mai adinci, in schimb noaptea se gasaste in straturile superioare ale marii. Nu migreaza nici in si nici din alte mari. Uneori intra in lacul Sinoe, cand acesta are salinitatea crescuta. Atinge maturitatea sexuala la 4-5 ani, mai rar masculii la 3-4 ani, avand longevitatea de 18 ani.
Se reproduce in perioada mai-septembrie, depunand in total 1000-35000 boabe de icre, in mai multe portii, pe vegetatia submarina care se afla la adancimea de 10-18 m. Diametrul icrelor este de 2,8-3,5 mm.
In stadiul de adult se hraneste cu pesti si in special cu hamsii, hrana preferata. Se mai hraneste si cu crustacee marine si cu alte nevertebrate. La randul sau, zarganul constituie hrana delfinilor si a altor pesti rapitori de talie mai mare.
Are o carne gustoasa si apreciata.
Pescuitul Sportiv
Pescarii amatori pescuiesc zarganul “la plesneala”. Aceasta metoda de pescuit sportiv este foarte simpla si se rezuma la urmatoarele: se confectioneaza o undita compusa dintr-o varga lunga si usoara de 5-6 m, fir de 10-12 m lungime, insa fara carlig si fara plumb. La capatul firului se leaga ciucuri din fire de matase rosie, lungi de 10 cm. Firul se arunca in directia presupusa de cantonare a zarganului, care, fiind lacom, se arunca spre ciucuri, de care se agata cu dintii.
Zarganul se pescuieste si cu carligul nadit cu hamsii, aterina sau guvizi mici. Timpul cel mai potrivit pentru pescuitul zarganului este vara, intre orele 4 si 8 dimineata. Toamna si iarna, orele 6-10 sunt cele mai propice pentru pescuitul acestei specii.
Legea nu prevede limita minima admisa la pescuit.

Sursa:http://ghidpescuit.ro/specii-de-pesti/din-marea-neagra/zarganul/

Pescuitul in luna Noiembrie

In aceasta perioada pescuitul da cele mai slabe rezultate in an. Totusi, in acesta perioada sunt posibile surprize la rapitori. La pescuitul stationar se folosesc momelile animale ca libelule, viermusi, rame. La pescuitul lansat se folosesc naluci si ascilante recuperate incet.
Babusca si obletul, in apa limpede, se prind cu libelule si viermusi;
Bibanul - in apa tulbure cu rama mare, apoi cu peste viu, naluci rotative mici, dandinete;
Cleanul si mreana - la fund cu rama alba;
Scobarul - ca in octombrie;
Stiuca se da bine la peste viu, mai ales in balti si cu lanseta la peste mort, in montura si naluci recuperate lent.

La mare se pescuiesc: chefal mic, guvizi.

Sursa:pescuitul.ro